Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

20 de ani de la dispariţia lui Corneliu Coposu

Articol recomandat pentru:Public larg
cc

Pe 11 noiembrie 2015 se împlinesc 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a celui care a fost supranumit „Seniorul” politicii româneşti. Cu câteva zile înainte de deces, comunicatele transmise la radio de la Spitalul Universitar despre starea de sănătate din ce în ce mai precară a lui Corneliu Coposu erau aşteptate cu îngrijorare de foarte mulţi cetăţeni, iar vestea că a încetat din viaţă a produs un puternic sentiment de compasiune publică. Mii de oameni, bucureşteni sau veniţi din toată ţara, au format o mulţime eterogenă care a umplut sediul central al PNŢCD şi străzile adiacente, pentru a-i aduce un ultim omagiu şi a se ruga la catafalcul celui dispărut. 
Deşi autorităţile politice nu au aprobat funeralii naţionale, participarea populară la înmormântare a fost impresionantă. Lângă oamenii obişnuiţi, s-au alăturat cortegiului funerar pornit către cimitirul Bellu Catolic lideri politici, personalităţi ale vieţii publice, iar din partea Casei Regale a României, Regina Ana şi Principesa Margareta. Marele absent a fost însuşi Regele Mihai, care nu a primit viză de intrare în ţară de la autorităţile române din acea vreme.
Adepţii, dar şi adversarii politici au recunoscut meritele şi suferinţele îndurate de Corneliu Coposu pentru convingerile sale politice.
Născut la 20 mai 1914 la Bobota, Judeţul Sălaj, într-o familie ai cărei ascendenţi au contribuit la lupta de eliberare naţională a românilor transilvăneni, pornind de la tradiţiile „Şcolii Ardelene” şi de la apartenenţa la religia greco-catolică, Corneliu Coposu a absolvit studii de drept şi a ales cariera politică, ajungând încă de tânăr să deţină funcţii importante în Partidul Naţional Ţărănesc.
După venirea la putere a comuniştilor, Coposu, la fel ca preşedintele PNŢ şi mentorul său, Iuliu Maniu, este arestat, trecând apoi printr-o perioadă îndelungată de detenţie politică. Pretextul a fost provocarea instrumentată de autorităţile comuniste, cunoscută prin sintagma „înscenarea de la Tămădău”, în urma căreia au fost arestaţi mai mulţi lideri ţărănişti care urmau să fugă în străinătate cu intenţia de a asigura continuitatea partidului.
Deşi Coposu nu a fost implicat în mod direct în „afacerea Tămădău”, a fost ridicat de organele represive la 14 iulie 1947, în aceeaşi zi cu ceilalţi lideri care intenţionaseră să părăsească ţara. A urmat o lungă perioadă de internare administrativă în lagăre de muncă sau centre de detenţie cum au fost: Bragadiru, Popeşti Leordeni, Rahova, Văcăreşti. Termenul de internare iniţial, de 24 de luni, a fost majorat până în 1955, când Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti l-a condamnat, prin Hotărârea 876/1955, la 15 ani detenţie grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”. După pronunţarea condamnării, a fost închis în mai multe penitenciare, printre care Craiova, Gherla, Aiud, Râmnicu Sărat. Ultimul menţionat, în care a petrecut mai mulţi ani, a fost o adevărată închisoare de exterminare, unde şi-au găsit sfârşitul mulţi lideri ţărănişti, printre care şi Ion Mihalache, fost conducător al partidului.
După ispăşirea celor 15 ani de condamnare, Coposu a fost eliberat la termen, la 9 iulie 1962, însă, conform uzanţelor comuniste, fiind considerat „periculos”, a primit domiciliu obligatoriu pentru 2 ani la Rubla, o comună din Bărăgan înfiinţată de către deportaţii din zona de vest a ţării. 
În 1950, la trei ani după arestarea lui, soţia sa, Arlette, îi împărtăşea soarta, fiind condamnată la 20 de ani muncă silnică, pentru „crimă de înaltă trădare”, în urma acuzei aduse de comunişti că „a dat informaţii Legaţiei Franceze”. Eliberată în 1964, Arlette nu a mai trăit mult, fiind răpusă de o boală incurabilă.
După ridicarea domiciliului obligatoriu, Corneliu Coposu şi-a câştigat existenţa lucrând până la pensionare ca tehnician pe diferite şantiere de construcţii. Deşi a fost permanent urmărit de Securitate, a reuşit să afilieze nucleul PNŢ, aflat în clandestinitate, care fusese interzis şi desfiinţat de către comunişti în 1947, la Internaţionala Creştin Democrată. 
După 22 decembrie 1989, a reînfiinţat partidul sub denumirea Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, marcând apartenenţa la organizaţia mai sus menţionată. Ales preşedinte al PNŢCD, Coposu devine liderul necontestat al opoziţiei de dreapta, reuşind să coaguleze forţele care se împotriveau Frontului Salvării Naţionale, formaţiunea succesoare a Partidului Comunist Român.
Primii ani de după 1989 au fost extrem de dificili pentru Coposu şi formaţiunea sa politică, care au trebuit să facă faţă ostilităţii FSN şi a susţinătorilor săi. Opoziţia, în ansamblu, a trecut, începând cu 1990, prin momente foarte grele, mineriade şi boicotul dur din partea puterii.
În 1991, Coposu a fost ales lider al Convenţiei Democrate Române, organizaţie structurată în jurul PNŢCD-ului. Pe plan internaţional activitatea politică a lui Coposu a fost recunoscută prin acordarea decoraţiei Legiunea de Onoare în Grad de Ofiţer de către preşedintele Franţei, distincţie menită să marcheze ataşamentul său la valorile europene.
După dispariţia lui Corneliu Coposu un imens capital de simpatie publică s-a transferat asupra PNŢCD şi CDR, contribuind la victoria opoziţiei de dreapta în alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 1996.
Corneliu Coposu a rămas un nume de referinţă în istoria de după 1989 a ţării, un lider care, cu tenacitate şi inteligenţă, a reuşit să reabiliteze ideile de opoziţie şi democraţie în România.