Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

52 de ani de la ridicarea Zidului Berlinului

Articol recomandat pentru:Public larg
Foto: Irina Hasnaş-Hubbard

Perspectiva politică internaţională după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial a fost aceea a unei Europe divizate în două blocuri: unul protejat şi dirijat de Statele Unite ale Americii, iar celălalt de Uniunea Sovietică. Această  bipolaritate rigidă, care a avut un impact foarte diferit în Europa Occidentală şi în Europa Orientală, a înregistrat în toamna şi în iarna anului 1989 unul dintre acele momente excepţionale: regimurile comuniste din Europa de Est s-au prăbuşit. Unul din momentele semnificative din această perioadă îl reprezintă căderea zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989.

Ridicarea zidului Berlinului îşi are originile în statutul Berlinului, mai precis în acordurile de la Potsdam (1945), care prevedeau existenţa a trei zone de ocupaţie occidentale şi a unei zone de ocupaţie sovietică în fosta capitală germană. Cele trei zone occidentale constituiau, chiar în inima R.D.G., o enclavă occidentală care demonstra constant contrastul existent între un nivel de trai înalt şi relativa mizerie din ţările comuniste. Mulţi locuitori din R.D.G. profitau de breşa deschisă în frontierele ţării la Berlin, pentru a se refugia în Berlinul de Vest. Potrivit unei statistici, între 1952 şi 1961, 2 245 000 de refugiaţi au fugit din R.D.G. în Vest. Plecarea unui număr masiv de bărbaţi şi femei care erau capabili să muncească a creat o situaţie care l-a deranjat pe Walter Ulbricht, principalul conducător al R.D.G. 

Pe 27 octombrie 1958, Ulbricht a declarat că occidentalii încălcaseră acordurile de la Potsdam, reînarmând R.F.G. şi, de aceea, nu mai aveau niciun drept de a mai rămâne la Berlin care, odată reunificat, trebuia să devină capitala Germaniei comuniste. Această declaraţie a constituit preambulul crizei Berlinului. În fapt, criza Berlinului a izbucnit pe 10 noiembrie, la Moscova, când Hruşciov a declarat că a venit momentul să se pună capăt sistemului de ocupaţie a Berlinului: „Uniunea Sovietică va transfera suveranităţii R.D.G. funcţiile pe care nu le mai exercită la Berlin organele sovietice”. Conform acestei declaraţii, Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa trebuia să trateze direct cu R.D.G., căreia nu-i recunoscuseră existenţa ca stat.  În continuare, se preciza în acea declaraţie a lui Hruşciov că, dacă celelalte ţări vor refuza să negocieze cu reprezentanţii germani din Est şi vor utiliza forţa pentru a intra în Berlin, noi vom considera că este vorba despre un atac contra URSS şi contra membrilor Tratatului de la Varşovia”. 

O lună mai târziu, Moscova şi-a prezentat din nou poziţia sa politică, anunţând că va angaja tratative cu R.D.G. pentru a-i transfera acesteia puterile pe care le deţinea la Berlin. Faţă de această poziţie a Moscovei au existat două atitudini: pe de o parte, britanicii apreciau că se puteau face multiple concesii care să-l determine pe Hruşciov să mai tempereze din rigoarea ultimatumului, iar pe de altă parte generalul de Gaulle şi cancelarul Adenauer estimau că trebuie să se menţină ferm pe poziţie şi să respingă orice compromis în privinţa Berlinului de Vest. 

Statele Unite, care aveau un rol decisiv, au ezitat între metoda concilierii propusă de britanici şi metoda fermităţii propusă de franco-germani. Problema concretă era de a se şti în ce măsură americanii ar fi acceptat riscul unui război nuclear şi, drept consecinţă, pierderea a sute de milioane de locuitori pentru apărarea unui mic teritoriu îndepărtat din Berlinul de Vest. Practic era vorba de un simbol. Berlinul de Vest avea 2 500 000 de locuitori, care doreau să-şi păstreze statutul. 

Ulterior, după vizita lui Hruşciov în Statele Unite şi eşecul  Conferinţei de la Paris din mai 1960, s-a găsit o soluţie pentru problema Berlinului. Astfel, sub presiunea liderului Germaniei răsăritene, Walter Ulbricht, în august 1961 criza de la Berlin a luat sfârşit. În noaptea de 12 spre 13 august 1961, limita dintre sectorul sovietic şi cele trei sectoare occidentale a fost barată, iar autorităţile est-germane au început construirea unui zid prevăzut cu sârmă ghimpată. Această lezare a libertăţii individuale, care a dus la separarea multor familii, avea să deranjeze o mare parte a opiniei publice mondiale. S-a vorbit despre zidul ruşinii”. În plan practic, ridicarea zidului Berlinului a creat imposibilitatea totală a berlinezilor din Est de a se deplasa în Vest, iar emigraţia a fost stopată, chiar dacă au existat tentative de trecere a zidului în care mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa. 

Pe 13 august 1961, ţările membre ale Pactului de la Varşovia au declarat că aprobă decizia R.D.G. Începând cu această dată, sovieticii nu au mai avut pretenţii de a schimba statutul Berlinului de Vest.

Bibliografie:
Philippe Moreau Defarges, Relaţii internaţionale după 1945, Editura Institutul European, Iaşi, 2001, pp. 83-84. 

Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale 1948 – până în zilele noastre,  Vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, pp. 134-138. 

Text redactat de Mihaela Toader