Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

58 de ani de la aderarea României la ONU

Articol recomandat pentru:Public larg
ONU

În urmă cu 58 de ani, la 14 decembrie 1955, România devenea, alături de alte 15 state, membru cu drepturi depline în Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.). Contextul geopolitic postbelic şi constituirea O.N.U. vor marca reaşezarea relaţiilor internaţionale într-o nouă configuraţie, ducând la noi raporturi diplomatice între naţiuni, reunite în cadrul O.N.U. în vederea atingerii unor aspiraţii comune ce vizau, în primul rând, menţinerea păcii în lume. Într-una dintre lucrările sale de referinţă, „Epoca postbelică: o istorie a Europei de după 1945”, Tony Judt vorbeşte, făcând referire la O.N.U., despre politica externă postbelică a Statelor Unite ale Americii, subliniind implicarea americană în constituirea noii organizaţii: „Un alt element al politicii americane imediat după război a fost crearea de noi instituţii internaţionale, cu dorinţa sinceră ca ele să fie un succes. Dintre ele, cea mai cunoscută este Organizaţia Naţiunilor Unite, a cărei Cartă a fost ratificată la 24 octombrie 1945 şi a cărei Adunare Generală s-a întrunit pentru prima oară în ianuarie 1946.” (Judt, 2008, 110). 

Aşadar, documentul fundamental pe care se întemeia noul for internaţional este Carta O.N.U., în preambulul căreia sunt stipulate o serie de valori şi angajamente precum menţinerea păcii, bunăstarea economică şi socială, drepturile omului – aceste principii urmând a fi împărtăşite de toţi membrii noii organizaţii („popoarele Naţiunilor Unite îşi exprimă hotărârea «de a reafirma credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în drepturile egale între bărbaţi şi femei şi intre naţiunile mari şi mici»” ) (Miga-Beşteliu, 2008, 22). Totuşi, distanţa dintre respectarea acestor prevederi, pe care le implica apartenenţa unui stat la O.N.U., şi situaţia din România anilor 1950, va genera o vehementă reacţie de opoziţie din partea exilului românesc faţă de aderarea României la Naţiunile Unite. 

Fostul diplomat Grigore Gafencu, în articolul Republica Populară la O.N.U. publicat în decembrie 1955, în „România Muncitoare” („revistă socială şi politică a sindicaliştilor din exil”, aşa cum se intitula), dezavua şi critica primirea în O.N.U. ţărilor „satelit”, „care nu se bucură de nici un fel de independenţă sau suveranitate, şi al căror regim, impus de Rusia Sovietică, nesocoteşte şi calcă legea de temelie a Naţiunilor Unite” (Gafencu, 2007, 166-168). De asemenea, Comitetul Naţional Român (C.N.R.), organism creat la Washington în 1949, sub preşedinţia generalului Nicolae Rădescu şi sub patronajul Regelui Mihai I (Calafeteanu, 2000, 66), se va erija într-un guvern al României din exil şi, la momentul aderării României la O.N.U., va iniţia demersuri pentru a denunţa grava încălcare a principiilor Cartei O.N.U. în România, condusă la acea vreme de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. Informaţii despre atitudinea C.N.R. faţă de aderarea României la O.N.U. găsim în arhiva de la Hoover Institute; într-un document (un raport al C.N.R. catre Regele Mihai I), din care vom reda un fragment, sunt  descrise acţiunile iniţiate de C.N.R. în vedere atragerii atenţiei asupra situaţiei din România, situaţie în profund dezacord cu principiile enunţate în Carte O.N.U.: 
„[…] Comitetul Naţional Român a dezvoltat o vie activitate în legătură cu chestiunea gravă a admiterii „Guvernului” de la Bucureşti în Naţiunile Unite. El a trimis guvernelor ţărilor libere, precum şi reprezentanţilor lor la Naţiunilor Unite un „Memoriu” arătând motivele pentru care aşa zisul „Guvern” de la Bucureşti nu poate fi admis în această organizaţiune internaţională. Comitetul a făcut demersuri personale pe lângă mai mulţi delegaţi, precum şi prin organizaţia Adunărei Naţiunilor Europene Captive, care a adoptat o rezoluţiune ce a fost comunicată tuturor guvernelor libere. La memoriul nostru am primit foarte multe răspunsuri de la guvernele libere, unele fiind simple confirmări de primire, altele comentând favorabil memoriul nostru. De la Departamentul de Stat american, în special, am primit o scrisoare lungă şi foarte favorabilă care ne lasă, în mod evident, să credem că Guvernul Statelor Unite va menţine poziţiunea de până acum, opunându-se admiterei guvernelor satelite în Naţiunile Unite. (…) Motivul principal, în ochii guvernelor ţărilor libere, este că admiterea ţărilor satelite este singurul mijloc de a obţine admiterea celorlalte ţări la intrarea cărora s-a opus până acum Rusia Sovietică. Este prisos, desigur, să repet aici motivele pentru care guvernele satelite n-ar trebui să fie admise sau să subliniez eroarea gravă pe care ţările libere o comit şi de astă dată. […]” (Calafeteanu, 2003a, 324-325).

Cu toate acestea, Romania va fi admisă în ONU la 14 decembrie 1955: „Membrii Consiliului de Securitate – Belgia, Brazilia, China-Taiwan, Franţa, Iran, Noua Zeelandă, Peru, Turcia, URSS, Marea Britanie, SUA – dezbat problema primirii simultane a 16 state în ONU. Pentru România votul este astfel: 2 abţineri (SUA şi China), 9 voturi pentru (restul membrilor Consiliului de Securitate) şi nici un vot contra. Pe ansamblu, rezoluţia ce propune primirea celor 16 membri a fost votată cu 8 voturi pentru şi 3 contra (China-Taiwan, Belgia, SUA). Dezbătută în aceeaşi zi de Adunarea Generală, primirea României la ONU este aprobată cu 49 de voturi pentru, 2 contra (China-Taiwan, Cuba) şi 5 abţineri (Olanda, Filipine, SUA, Republica Dominicană şi Grecia). Rezoluţia în ansamblu (995/X) este votată în unanimitate.” (Calafeteanu, 2003b, 372)

La o zi distanţă, pe 15 decembrie 1955, „într-o telegramă adresată preşedintelui celei de-a X-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, preşedintele Consiliului de Miniştri, Chivu Stoica, relevă via satisfacţie a poporului român faţă de hotărârea admiterii ţării noastre în ONU. Guvernul român declara că va urma cu fermitate principiile Cartei Naţiunilor Unite, că va contribui activ la îndeplinirea sarcinii fundamentale a ONU: apărarea şi consolidarea păcii şi securităţii internaţionale.” (Calafeteanu, 2003b, 372) Însă dincolo de propagandă oficială din ţară, situaţia reala este înfăţişata de Constantin Vişoianu în memoriul pe care C.N.R. l-a adresat la acea vreme delegaţiilor ţărilor democrate membre O.N.U.
Supunem atenţiei câteva fragmente din acest memoriu: 
„Excelența Voastră:
 În numele poporului român, în prezent subjugat, Consiliul Național Român are onoarea de a vă supune atenției următoarelor considerații, în legătură cu eventuala prezentare a ˂˂guvernului˃˃ așa numitei Republici Populare Române pentru candidatura la membru al Organizației Națiunilor Unite.

Chestiunea admiterii guvernului între membrii Organizației Națiunilor Unite nu poate fi luată în considerare de nici un membru care respectă cu adevărat principiile de bază ale acestui corp internațional. Într-adevăr, admiterea de noi membri este menționată în art. 4 al Cartei, unde se solicită ˂˂ca toți membrii să accepte obligațiile Cartei și, conform hotărârilor organizației, să fie capabili a le respecta˃˃.
˂˂Guvernul˃˃ așa numitei Republici Populare Române a încălcat în trecut fiecare principiu al Cartei și continuă să o facă.
[…]

 Comitetul Național Român, consideră cu toate acestea, a fi de datoria sa sacră, să atragă încă o dată atenția tuturor Guvernelor asupra tragediei poporului român și să prezinte din nou aspirațiile lui legitime. 
Cu înaltă considerație
Președintele Consiliului Național Român, 
Constantin Vișoianu, forme Roumanie Minister of Foreign Affairs” (Calafeteanu, 2003a, 314-320)
În prezent, la 58 de ani distanţă de momentul aderării României la O.N.U., situaţia e profund diferită, România făcând astăzi dovada unui angajament ferm şi devenind unul dintre membrii de încredere ai O.N.U. . Pe parcursul celor 58 de ani de activitate la O.N.U., România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 şi 2004-2005; de asemenea, România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru ales al Consiliului de Securitate. 

Bibliografie
Beşteliu, Raluca şi Brumar, Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008. 
Calafeteanu, Ion, Exilul românesc. Erodarea speratei. Documente (1951 – 1975), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003a.
Calafeteanu, Ion (coord.), Istoria politicii externe româneşti în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003b.
Calafeteanu, Ion, Politică şi exil. Din istoria exilului românesc, 1946 – 1950, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
Gafencu, Grigore, Situaţia politică – articole, interviuri, portrete şi luări de poziţie publicate în România Muncitoare între 1953-1957, Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Dan Taloş), Editura Paideia, 2007.
Judt, Tony, Epoca postbelică: o istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iaşi, 2008.

Text redactat de Tudor Mihăescu