Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

65 de ani de la înfiinţarea organelor de Securitate

Articol recomandat pentru:Public larg
Securitate

Se împlinesc 65 de ani de la înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, structură de stat rămasă în istoria recentă a României sub denumirea generică de „Securitate”. Actul normativ care a consfinţit naşterea Securităţii a constat într-un decret al „organului suprem al puterii de stat” – Prezidiul Marii Adunări Naţionale – pe care se regăsesc semnăturile lui Petre Constantinescu-Iaşi,  Teohari Georgescu (ministru al Afacerilor Interne), Avram Bunaciu (ministru al Justiţiei), Vasile Luca (ministru al Finanţelor), precum și cea a secretarului Prezidiului MAN, Marin Florea Ionescu: vezi Decretul nr. 221 pentru înfiinţarea şi organizarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului publicat în „Monitorul Oficial” pe 30 august 1948.

Securitatea română a luat naştere pe „scheletul” fostei Direcţii Generale a Siguranţei Statului (Siguranţa), cea care fusese una dintre structurile informative de bază ale „vechiului regim burghez”, alături de Serviciul Special de Informaţii şi Secţia a 2-a Informaţii din Marele Stat Major. Modelul a fost fără îndoială cel sovietic, consilierii răsăriteni participând direct la organizarea Securităţii românești. Decizia prin care fosta DGSS a fost reorganizată în DGSP a fost luată într-o şedinţă a Secretariatului CC al PMR din 10 iulie 1948 și la care au participat Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (hotărârea Secretariatului privind înfiinţarea DGSP poartă semnăturile celor 4 lideri ai PMR).

Această reorganizare a constituit şi un bun prilej de epurare masivă a cadrelor „moştenite” de la fosta Siguranţă, precum şi de încadrarea unor figuri noi, fidele regimului de democraţie populară. Totodată, prin înfiinţarea Securităţii, majoritatea personalului din sectorul informativ-operativ a primit grade militare corespunzătoare funcţiilor deţinute în schemă, ceea ce a constituit o premieră la acea vreme, deoarece Siguranţa „burgheză” fiind alcătuită din funcţionari publici care intrau sub incidenţa Statutului Corpului Funcţionarilor Publici.

Până în 1989, Securitatea a funcţionat pentru anumite perioade de timp în subordinea Ministerului Afacerilor Interne/ Ministerului de Interne sau ca organism independent, de sine stătător. Totodată, Securitatea fost reorganizată în mai multe rânduri, schimbându-şi titulatura pe cale de consecință: Direcţia Generală a Securităţii Poporului, Direcţia Generală a Securităţii Statului, Ministerul Securităţii Statului, Departamentul Securităţii Statului.  

Militarizarea principalei structuri de informaţii a statului şi procesul de epurare a vechiului personal nu au fost acțiuni singulare, acelaşi lucru petrecându-se și câteva luni mai târziu, atunci când Poliţia a fost transformată în Miliţie (sau în vara anului 1951, atunci când a avut loc militarizarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor). Demilitarizarea structurilor informative ale statului prin transformarea gradelor militare în grade profesionale a rămas un deziderat chiar şi în zilele noastre, când în continuare serviciile de informaţii se supun legilor şi regulamentelor militare.

În fruntea DGSP a fost numit un fost membru de partid din ilegalitate care-i fusese colaborator apropiat lui Dej în perioada detenţiei: Gheorghe Pintilie, pe numele adevărat Pantelei Bondarenko (alias „Pantiuşa”), căruia, odată cu numirea în funcţia de director general al DGSP, i s-a acordat şi gradul militar de general-locotenent. De asemenea, în principalele direcţii operative ale Securităţii au fost numiţi ilegalişti cu vechi stagii în partid. Este vorba de Gogu Popescu, Gavril Birtaş, Coman Stoilescu, Mişu Dulgheru, Augustin Albon, Alexandru Neacşu, Vladimir Mazuru şi Alexandru Guţan (la numirea în funcţii, aceştia au fost încadraţi în mod automat în corpul ofiţerilor superiori de Securitate, primind în acest sens şi gradele militare de maior, locotenent colonel sau colonel de Securitate). Unii dintre aceşti ilegalişti activaseră şi în DGSS în postura de chestori sau comisari-şefi de Siguranţă, deoarece „penetrarea” structurilor informative ale statului a fost demarată de către comunişti odată cu instalarea la putere a guvernului dr. Petru Groza. În acest sens, prezentăm un scurt fragment din alocuţiunea secretarului general al PCR rostită cu prilejul „aniversării a 25 de ani de la înfiinţarea organelor de securitate”:

De fapt, activitatea organelor de securitate a început ceva mai înainte, o dată cu constituirea primului guvern democratic în martie 1945; aceste organe s-au dezvoltat şi consolidat în lupta pentru lichidarea forţelor reacţionarea, pentru cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare, pentru înfăptuirea revoluţiei popular-democratice şi trecerea la revoluţia socialistă în patria noastră („Pentru Patrie”, nr. 10/1973).

Şi în privinţa aparatului exterior al Securităţii, au fost instalaţi în fruntea Direcţiilor regionale vechi membri de partid din ilegalitate: Iosif Kalousek, Mihail Patriciu, Mihail Nedelcu, Constantin Câmpeanu, Ludovic Czeller, Ambruş Coloman etc.

Dacă în primii ani de existență a RPR principalele funcţii de conducere din Securitate, Miliţie, Grăniceri şi Penitenciare au fost ocupate de foşti membri de partid din ilegalitate – în mare parte proveniţi din rândul minorităţilor etnice –, începând cu a doua jumătate a anilor ’50 ei au fost scoşi din sistem sau retrogradaţi. 

Procesul de „românizare” a aparatului de stat a luat amploare la începutul anilor ’60, odată cu distanţarea liderului PMR față de Moscova. Ofiţerii de securitate formaţi în anii ’60 și care şi-au scris memoriile sau care au avut diverse intervenţii în mass-media post-decembriste, au încercat de fiecare dată să se distanţeze de predecesorii lor, punând toate crimele şi abuzurile comise de Securitate în primii ani de democraţie populară în seama „alogenilor”. Bineînţeles, se omitea cu bună ştiinţă faptul că marea masă a ofiţerilor şi a subofiţerilor din MAI era formată din etnici români.

Această retorică naţionalistă avea rolul de a îmbunătăţi imaginea Securităţii ceauşiste, una care în opinia lor era total diferită de cea din perioada dejistă. Realitatea îi contrazice însă, existând în acest sens sute de mărturii ale celor persecutaţi şi condamnaţi pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste (art. 166 din Codul Penal adoptat în 1968), precum şi cazurile mediatizate ale disidenţilor şi opozanţilor din anii ’70 – ’80: Paul Goma, Vasile Paraschiv, Ionel Cană, Doina Cornea, Radu Filipescu, Iulius Filip, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu etc.

Principalele structuri ale Securităţii care au exercitat acte de poliţie politică pe toată durata regimului comunist au fost direcţiile operative care au avut ca obiect de activitate informaţiile interne şi externe (vezi DGIE/DIE), anchetele penale/cercetările penale, contrainformaţiile militare, contra spionajul, contra sabotajul şi filajul, investigaţiile. Cu toate că de-a lungul timpului aceste direcţii şi-au schimbat frecvent numerotările şi indicativele militare numerice, ele şi-au păstrat până la sfârşit sarcinile şi atribuţiile în urmărirea, investigarea şi anchetarea „tuturor elementelor contra revoluţionare” de pe întreg cuprinsul RPR/RSR.

Prin aparatul central şi cel exterior, Securitatea şi-a exercitat puterea săvârşind acte de teroare, diversiune şi şantaj asupra tuturor celor care aveau opinii contrare regimului sau care erau doar potenţiali suspecţi de atitudini ostile împotriva orânduirii. Securitatea – „vârful de lance al PMR” – a fost concepută ca organ represiv orientat mai curând împotriva populaţiei și mai puțin în direcţia prezervării securităţii naţionale. 

Text redactat de Mihai Burcea