Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Alexandru Teodorescu, Celula de minori. Cinci ani în temniţele şi lagărele de muncă forţată ale României comuniste, Humanitas, Bucureşti, 2015, 274 p.

Articol recomandat pentru:Public larg
Alexandru Teodorescu, „Celula de minori”, 2015

„Ce șanse ai tu, băiat de preot, să reușești la facultate?” Așa a început discuția în urma căreia Mihai Stoica Olteanu, zis Ică, l-a convins pe Alexandru Teodorescu să devină membrul organizației anticomuniste „Frontul Eliberării Naționale”. Era septembrie 1958, iar cei doi băieți aveau 17 ani. Erau în ultima clasă de liceu, la Matei Basarab, în București, şi învățau din greu pentru admiterea la facultate. Dar gândul originii lor sociale „nesănătoase” îi urmărea peste tot: Ică, premiantul clasei, şi Alexandru riscau să fie „admiși fără loc” la universitate. Născuţi în timpul celui de-al doilea război mondial, tinerii crescuseră în plin proces de comunizare al societăţii româneşti. Aflaţi în pragul examenului de maturitate, erau acum forţaţi să trăiască pe pielea lor unul dintre paradoxurile „egalităţii” din comunism: aflaseră că 70-75% dintre locurile de la facultăți erau rezervate celor cu „origine sănătoasă”. Copiii erau revoltaţi: „E vina noastră că părinţii noştri au studiat şi au o profesie?” Însăși sora lui Alexandru era dată ca exemplu: luase notă mare la examenul de admitere de la Facultatea de Medicină doi ani la rând, dar fusese respinsă din cauza „dosarului” de fiecare dată (pp. 26-27). Prin urmare, câteva zile mai târziu, într-o dimineață de duminică, nouă tineri cuminţi şi spilcuiți s-au reunit la casa unuia dintre ei. Planurile erau ambiţioase: răsturnarea regimului! Iar fetele nu erau admise în organizație: „Sunt slabe, ne pot trăda!”(p. 35). Încet, încet, din vorbă în vorbă, băieții au aflat că mai toţi suferiseră din cauza regimului: taţi închişi, bunici declaraţi chiaburi, familii aruncate în stradă (pp. 38-39). S-au hotărât că trebuie să înceapă cu distribuirea unor manifeste anti-comuniste prin oraș. După o lună de zile și câteva zeci de foi scrise și împrăștiate cu mari dificultăți prin capitală, băieţii au renunțat pe tăcute la activitățile grupului și şi-au concentrat atenţia pe școală. Peste aproape un an, membrii „Frontului Eliberării Naţionale” alături de prietenii lor care nu i-au denunţat, în total 13 liceeni, vor primi condamnări totalizând 193 de ani de închisoare. Alexandru a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.

Autorul înțelege să-și construiască mărturia din perspectiva tânărului de atunci, cu sinceritatea caracteristică vârstei, ceea ce îi câştigă eroului cărţii un considerabil capital de simpatie. Cititorul vede evenimentele, oamenii şi locurile prin ochii unui băiat de șaptesprezece ani, înzestrat cu spirit de observaţie, empatie şi umor. Lipsesc „miracolele”, „premonițiile”, „supranaturalul” deseori prezente în alte opere de memorialistică a detenţiei. Oamenii întâlniţi nu se împart în „eroi”, „sfinți” și „fiare”. Nu se presupune că cititorul ar ști mai mult decât elevul Teodorescu, ceea ce conduce la o remarcabilă vivacitate a scriiturii. Fiecare etapă a detenției politice este descrisă cu aplecare asupra detaliilor care compuneau o zi de închisoare la Uranus, la Jilava sau la coloniile de muncă forţată de la Luciu-Giurgeni și Grădina. Se alcătuiește un memorabil mozaic al vieții cotidiene din penitenciar, și tocmai în aceasta constă marele merit al cărții. Regimul de detenție, orarul, mâncarea, hainele, pereții și paturile, hârdăul, celula de pedeapsă depășesc imaginația cititorului de astăzi, care, dacă nu este asistat, cu greu poate cuprinde coordonatele pe care se desfăşura traiul celor închiși pentru crime politice. Alexandru Teodorescu scrie, deci, nu doar pentru cei care știu deja, pentru cei care au mai citit lucrări memorialistice sau care au avut șansa să stea de vorbă cu foști deținuți politici. El se adresează tuturor celor curioși, iar povestea lui evidențiază cum nu se poate mai bine absurditatea covârșitoare, inerentă sistemului totalitar comunist.

Declicul pentru scrierea cărţii s-a produs în 2014, când autorul a urmărit un documentar la televiziunea germană, despre un grup de elevi din Berlinul de est care au bruiat transmiterea înmormântării lui Stalin și au distribuit manifeste în care echivalau comunismul cu național-socialismul. Mulți dintre ei au fost executați în celule, în genunchi, cu un glonț în ceafă. Astfel, așa cum ne dezvăluie autorul în Cuvântul înainte, memoriile de față se doresc a fi încă o contribuție la condamnarea publică a comunismului, la paritate cu nazismul.

Poate nimic nu ilustrează mai limpede nebunia programatică a vremurilor decât aruncarea în temniță a 13 elevi, strânși cu ușa de un regim care le refuza admiterea la facultate. Transpusă în cuvinte simple, „crima” de care se făceau aceştia vinovaţi era aceea că s-au adunat și au căzut de acord asupra unui text anti-comunist, pe cât de idealist, pe atât de fantezist (așa cum cu stupoare constata și autorul, care își amintește că a fost lăsat „cu gura căscată” de numele organizației – „Frontul Eliberării Naționale”, întrebându-se de câți alți oameni ar mai fi fost nevoie ca să creeze un „front” adevărat – vezi p. 37). Ne este însă permis să sesizăm deplinul ridicol al situației doar în cazurile aproape excepționale, care nu au atras consecințe tragice. Un atare episod este cel în care Alexandru se străduieşte să îşi apere iubita în timpul interogatoriului: Securitatea descoperise un bileţel de dragoste dintre cei doi, iar porecla fetei le păruse suspectă. Era, deci, necesar un răspuns amănunţit la întrebarea „Cine este Pipocioara?”. Cu răbdare, băiatul a reușit să navigheze printre capcanele întinse de ofițerul dornic să mai adauge un „duşman al poporului” la dosar, explicând de nu mai puţin de patru ori cum comunica cu fata prin scrisori lăsate… în burlanul casei (p. 78).

Viaţa în închisoare ne este înfățișată ca un şir de bătălii, de mici victorii tactice, în care strategia de supravieţuire se schimbă, se adaptează la oameni şi la mediu, capătă noi valenţe pe măsură ce se renunţă, cu sau fără păreri de rău, la unele concepții sau atitudini. Tânărul Alexandru are câte ceva de învăţat de la toată lumea cu care se întâlnește. Cel mai tare îi plac „bătrânii”, în jurul cărora ar vrea să stea, ca să înveţe istorie sau limbi străine sau, dimpotrivă, să deprindă metode de a prăşi porumbul în vreme ce se luptă cu enterocolita. La fel ca mulţi alţi deţinuţi politici, şi Alexandru Teodorescu face un efort deliberat să povestească despre colegii săi de suferinţă, ne putem închipui că şi pentru a lăsa o mărturie în plus, o dovadă care să confirme existenţa lor şi regimul inuman la care au fost supuşi. Oamenii de lângă el îl ajută, îl salvează chiar din situaţiile cele mai periculoase şi împreună dau un sens anilor petrecuți în detenţie. Într-adevăr, primul mare adversar al lui Alexandru şi al colegilor săi a fost tocmai timpul, dintr-odată văduvit de sensul oferit până atunci de şcoală, de familie și de prieteni: „Eram prizonieri ai prezentului, fără viitor, fără trecut.” (p. 65). Pe când se aflau în „celula de minori” de la Jilava, Gelu, unul dintre cei condamnaţi alături de el, își calculase că are de petrecut după gratii 140160 de ore. Băiatul spera că dacă transformă anii în zile și zilele în ore, vremea va trece mai ușor. Deși descurajarea era greu de surmontat, situația de maximă presiune forța, paradoxal, o reacție din partea deținuților. Orice drept trebuia câștigat, și încă în mod repetat. Trebuiau ticluite planuri de păcălire a gardienilor: pentru aerisirea celulei, pentru obținerea (furtul) unei hârtii și a unui creion, pentru învățatul limbilor străine, pentru o cană de apă fiartă. Orice victorie era prețuită, de la găsirea unui os în ciorbă – ulterior transformat în crucifix, până la învingerea lacrimilor sub pumnii lui Gheorghe Enoiu[i].

În „Celula de minori”, deseori dramele individuale sunt cele care dau măsura tragediei unei societăți întregi. În cazul elevilor de la Matei Basarab, la fel ca în multe alte situații, pedeapsa reală, cea trăită de oameni, nu s-a limitat la încarcerarea tinerilor. Familiile au intrat în malaxorul regimului odată cu copiii lor. O scurtă enumerare nominală a condamnărilor ilustrează anvergura suferinței, la un prim nivel: Olteanu Mihai Stoica (23 de ani), Chioseaua Marin (20 de ani), Vlad Constantin (19 ani), Spătaru Dan Victor (18 ani), Puiu Stancu Costel (18 ani), Iliescu Ion Vladimir (16 ani), Furtună Dumitru (16 ani), Mălăcilă Valeriu (16 ani), Falk Peter (15 ani). Nici cei care ştiau de grup, dar nu l-au denunţat, nu au scăpat: Spătaru Ion Hugo şi Bunescu Paul au fost condamnați la şase ani, iar Bogoiu Valentin Paul la cinci ani. Cu toții au fost grațiați în 1964, în virtutea deciziilor de eliberare a tuturor deţinuţilor politici. Dar, așa cum relatează și autoarea Lăcrămioara Stoenescu, care la rândul ei s-a ocupat de subiectul „Frontului Eliberării Naționale”, consecințele au fost fără de sfârșit. Fratele lui Ică, Victor Stoica Olteanu, s-a sinucis pentru că, în ciuda talentului genial la matematică, a fost respins la examenul de admitere la facultate deoarece avea deținuți politici în familie. Mamei lui Dick, bolnavă de cancer în stadiu terminal, i s-a refuzat cererea de a-și vedea pentru ultima dată copilul (p. 265).

Legăturile de familie erau folosite fără menajamente de regim împotriva deținuților, ca instrument de șantaj sau ca mijloc de izolare și demoralizare. Autorul își amintește cum, în Balta Brăilei, seară de seară, bărbați cu privirea pierdută se întorceau de la administrație, unde aflaseră că soțiile fuseseră obligate să divorțeze de ei (p. 195). Pe acest fond, s-a instaurat printre deținuți o dezamăgire fără leac față de femei. Afectat de tristețea celor din jur, Alexandru a anunțat într-o bună zi că intenționează să „salveze onoarea” femeilor. Vestea a făcut rapid turul brigăzii de muncă. Rămâne cititorului să afle dacă operațiunea a şi reuşit…

Într-adevăr, Alexandru Teodorescu nu se ferește de a crea uneori, chiar pe seama sa, situații comice. Alegerea facultății, bunăoară, nu a fost deloc simplă, așa cum rememora Alexandru în timpul unei discuții purtate cu colegii săi, în celulă la Jilava. Ezitase îndelung între chimie – materia sa preferată, și engleză. După o atentă analiză însă, băiatul a decis că merită să își concentreze eforturile pentru a fi admis la Facultatea de Limbi Străine: mai convingătoare decât vizita la combinatul chimic, a fost vizita la liceu a fetelor de la secția de engleză, timide, dichisite și cu ochii conturați. Argumentul s-a dovedit a fi de cursă lungă. În toamna anului 1965, Alexandru Teodorescu era înscris la Facultatea de Limbi Străine a Universității din București. Dacă umorul nu lipsește cărții, așa cum nu lipsea nici societății românești sub comunism, autorul nu ezită să remarce și metehnele colaterale: „Ne amuzam și răbdam mai departe. Abia aici, în lagăr, am devenit conştient de reversul medaliei: bancul îi scutea pe oameni de răspundere, de luare de atitudine, dar conflictul rămâne, se adâncea” (p. 233).

Acolo unde poate, Teodorescu îi numeşte şi pe ofiţerii de Securitate şi pe cei din administraţia închisorilor cu care a interacţionat pe parcursul anchetei şi anilor de puşcărie. Surprinzând diferenţe în comportamentul lor, băiatul a învăţat cu repeziciune să le şi speculeze, profitând de rarele şi bine mascatele urme de bunăvoinţă care apăreau la orizont. Confirmă astfel, dacă mai era nevoie, că de multe ori violența nu era un simplu dat al sistemului, perspectivă ce tinde să absolve de vină pe făptuitori . Bătaia, înfometarea, lipsirea oamenilor de apă şi medicamente era, într-o oarecare măsură, la alegerea celor prin care sistemul îşi exercita autoritatea. Un episod din iarna lui 1963 oferă un exemplu blând, dar lămuritor în ceea ce priveşte caracterul discreţionar al unora dintre abuzuri. La începutul lui februarie 1963, un val de frig din Siberia a cuprins Balta Brăilei. Ca reacţie, administrația de la Grădina a decis scoaterea deținuților afară, în ger, toată dimineața, punând lacătul pe uşile barăcilor. „Ştiam că dormitoarele erau încuiate, dar mulţi dintre noi apăsau pe clanţă: nu le venea să creadă că ne-au lăsat pradă gerului siberian!” (p. 225). „Noutăţile” imaginate de administraţie reuşeau mai mereu să creeze uimire printre deţinuţi.

Forţa memoriilor lui Alexandru Teodorescu, aşternute pe hârtie temeinic şi cu aplomb, fac din „Celula de minori” un veritabil roman, care păstrează cititorul aproape, pagină după pagină. Mai mult, finalul rămâne, în opinia noastră, deschis, căci lasă în urmă o curiozitate: ce s-a întâmplat cu Alexandru și cu colegii lui după eliberare și după așteptata admitere la facultate?

Mariana-Alina Urs (Serviciul Analiza regimului comunist)

[i] Gheorghe Enoiu (1927-2010), colonel de Securitate, încadrat în Direcția de Anchete Penale a Securității, pe care a și condus-o între anii 1963 și 1967. Deținuții care l-au întâlnit și-l amintesc ca fiind de o violență extremă, una dintre loviturile sale predilecte fiind cea cu pumnul în cap, pe care o amintește și Alexandru Teodorescu. Vezi Cine a fost Gheorghe Enoiu.