Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Alin Mureşan: „Oricât de adâncă este căderea noastră, ne putem ridica” (Formula AS)

Articol recomandat pentru:Public larg
Alin Mureşan

„Fenomenul Piteşti” în oglinzi paralele: carte, film, internet

Tânărul istoric Alin Mureşan (28 de ani) este iniţiatorul şi coordonatorul unui amplu proiect de popularizare a istoriei represiunii din timpul regimului comunist. El şi-a ales ca subiect de cercetare cumplitul „experiment Piteşti”, singular în blocul comunist. Pentru ca românii să afle şi să înţeleagă „reeducarea de la Piteşti”, Alin Mureşan a scris o carte: „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” (Editura Polirom, 2007 – ediţia I, şi 2010 – ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), apoi un scenariu de film documentar, „Demascarea” (2010) – care a şi fost pus în opera de regizorul Nicolae Mărgineanu, şi a deschis un site pe internet, intitulat „Fenomenul Piteşti”.
Născut la Oradea, Alin Mureşan este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, secţia Jurnalism – Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj Napoca, şi expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Pe 15 februarie a.c., în Aula Magna a Facultăţii de Drept din Universitatea Bucureşti, în prezenţa a peste 400 de persoane, a fost lansat proiectul lui Alin Mureşan despre „Fenomenul Piteşti”, cu cele trei componente ale sale: cartea, filmul şi site-ul. Alături de Alin Mureşan, la manifestare au vorbit regizorul Nicolae Mărgineanu, scriitorul Sorin Lavric, Cristian Filip (vicepreşedintele Fundaţiei Creştine „Părintele Arsenie Boca”) şi Ioan Stanomir (preşedintele executiv al IICCMER). În sală s-au aflat şi câţiva foşti deţinuţi politici, printre care s-au numărat Radu Ciuceanu (care a ţinut un mic discurs) şi Gheorghe „Gelu” Gheorghiu, victime ale acţiunii violente din Piteşti, aplaudaţi îndelung de către toţi cei prezenţi.

„Contactul cu foştii deţinuţi a fost determinant”

– Cand si de ce te-ai apucat sa studiezi „Fenomenul Pitesti”?

– Am inceput in ultimul an de facultate, cand am dorit sa imi fac lucrarea de licenta pe un subiect legat de represiunea comunista, pentru ca ma pasiona domeniul asta. Dar pentru ca nu imi place sa muncesc degeaba (stiam ca lucrarea nu va fi citita nici macar de membrii comisiei), am avut de la inceput in cap ideea de a o publica sub forma de volum. Cat despre subiect, nu l-am ales eu. Mi-am intrebat profesorul coordonator, d-na Ruxandra Cesereanu – care avea preocupari in domeniu – ce subiect din represiune este mai putin acoperit la noi si ea mi-a propus „fenomenul Pitesti” – cu putina teama, cred. Eu stiam despre ce e vorba si mi s-a parut foarte tentant, asa incat l-am imbratisat pe loc.

– Totusi, e destul de ciudat ca un tanar, aflat inca la anii adolescentei, sa studieze un capitol atat de negru al istoriei: represiunea comunista…

– Citisem mai multe carti legate de comunism in liceu si m-au fascinat. Prima carte nu tin minte care a fost, dar stiu ca citisem „Fenomenul Pitesti”, a lui Virgil Ierunca, citisem memoriile lui Belu Silber, stiam ceva despre Lucretiu Patrascanu. In general, literatura „oficiala” pe subiect. Pe urma, in facultate, d-na Ruxandra Cesereanu ne-a adus la curs, de-a lungul timpului, cativa fosti detinuti politici, iar unul dintre ei, Raul Volcinschi, m-a impresionat atat de mult, incat i-am cerut numarul de telefon dupa seminar, desi nu sunt deloc genul de om care sa faca asta. Pur si simplu am simtit ca este ceva ce trebuie sa fac. In scurta vreme, am ajuns sa il vizitez foarte des pe domnul Volcinschi si mi-am dat seama ca oamenii care au trait evenimentele acelea in direct ascund informatii foarte valoroase, de care trebuie sa profit. Asa ca i-am cautat in Cluj pe cei care fusesera inchisi la Pitesti si am stat de vorba cu ei, in mai multe randuri, si am inceput sa inteleg mai bine fenomenul. Contactul cu fostii detinuti a fost determinant. Daca azi ma ocup inca de acest subiect, lor li se datoreaza acest lucru. Mai mult decat informatiile in sine pe care le-am aflat si care n-au fost deloc putine, m-a ajutat interactiunea directa cu ei, fiindca am constientizat ca scriu despre destinele unor oameni si nu am voie sa ma joc cu afirmatiile, ci trebuie sa fiu foarte atent si responsabil.

„Cum eu aveam cam aceeaşi vârstă cu a lor, când au intrat la închisoare, nu puteam să nu mă pun în locul lor”

– Ce anume te-a impresionat cel mai mult in destinul acestor oameni? Crezul lor? Torturile pe care le-au indurat?

– Nu mai stiu ce m-a impresionat in mod special, iti spun cu toata sinceritatea. Imi aduc aminte insa ca aveam zile cand nu eram o companie tocmai placuta, dupa ce citeam de dimineata pana seara despre Pitesti.

Alin Muresan - Odata stiu ca am citit o scena teribila – culmea, nu legata de tortura, ci de starea fizica in care se gasea o victima – care m-a facut sa ies din sala de lectura si sa ma plimb fara directie vreun sfert de ora. Cred ca suferinta acelor oameni m-a facut sa-mi duc pana la capat demersul. Atat cea citita, pentru ca nu intelegeam cum si de ce s-au intamplat acele lucruri, dar mai ales cea pe care mi-o povesteau victimele. Erau destine frante si, cum eu aveam cam aceeasi varsta pe care au avut-o ei cand au intrat in inchisoare, nu puteam sa nu ma pun in locul lor.

– Care este cea mai impresionanta poveste pe care ai gasit-o?

– La intrebarea asta chiar ca nu pot sa raspund, e imposibil sa faci un „clasament” al suferintei. Iti spun doar cateva momente tulburatoare. Vasile Pavaloaie, una dintre victimele transformate in agresor, spunea in ancheta de mai tarziu ca se considera un criminal care nu merita sa traiasca (dar implora mila); o alta victima-agresor, Constantin Juberian, a incercat sa se sinucida in ancheta, iar ofiterii i-au reprosat faptul ca nu a asteptat pana la terminarea cercetarilor; Grigore Romanescu a fost atat de infricosat, incat la eliberare si-a denuntat toata familia; Cornel Popovici striga la un moment dat ca nu stie incotro s-o apuce, din moment ce si-a batjocorit toate principiile si reperele morale. Aproape fiecare destin este impresionant.

„Pe regizorii din umbră probabil că nu îi vom cunoaşte niciodată”

– Ai publicat o prima editie a cartii „Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate” in 2007, iar a doua, la sfirsitul anului trecut. Ce noutati aduce aceasta ultima editie?

– Destul de multe, am fost nevoit sa rescriu cartea aproape integral. In primul rand, am avut suficiente informatii cat sa pot introduce un capitol nou, dedicat vinovatilor din Securitate si din Ministerul de Interne. De asemenea, am reusit sa identific nominal aproape toate victimele din inchisoarea Pitesti si am anexat cartii aceasta lista, impreuna cu cateva date generale despre ei. Apoi, sunt multe fotografii – atat ale victimelor, cat si ale ofiterilor de Securitate, si, ca o trasatura generala, toate evenimentele si portretele sunt mult mai bine conturate. Am avut atat de multe informatii, incat mi-a fost foarte, foarte greu sa le selectez si a trebuit sa las unele pe dinafara – tocmai de aceea am creat si site-ul www.fenomenulpitesti.ro, ca ele sa nu se piarda.

– Cine sunt adevaratii vinovati ai „reeducarii” de la Pitesti?

Alin Muresan - – Probabil ca pe regizorii din umbra nu ii vom cunoaste niciodata, fiindca sunt inca intrebari fara raspuns: nu stim cu precizie cine a ordonat felul in care sa se tortureze, ori batjocorirea simbolurilor crestine. Dar ii stim (cu probe documentare) pe cei care au ordonat torturile si sunt responsabili pentru ce s-a intamplat in inchisori. E vorba, mai ales, de seful Securitatii de la acea data, Gheorghe Pintilie, si de ministrul adjunct de Interne, Marin Jianu.

– Pot fi facuti vinovati detinutii care au devenit tortionari prin tortura?

– Eu sunt istoric, nu Dumnezeu. Eu prezint faptele, nu pot sa vorbesc despre vina. Este indiscutabil insa ca cei care au fost torturati nu pot fi acuzati in nici un fel. Cat despre cei care au devenit tortionari fara a fi constransi prin violenta, am descoperit ca pot fi numarati pe degetele unei maini. Si nici macar ei nu stiau la ce se va ajunge. Oricum ar fi, Dumnezeu e singurul care ii poate judeca. Noi putem doar sa invatam din tragediile lor.

„Bine ar fi să ne mai smerim”

– Impreuna cu regizorul Nicolae Margineanu ai realizat si un film documentar, „Demascarea”. Aduce informatie noua fata de carte?

– Cred ca oricine priveste filmul sau citeste cartea isi poate face o impresie destul de corecta despre ce s-a intamplat in Pitesti, dar cel mai bine este sa le parcurgi pe amandoua. Cartea transmite mai multa informatie, filmul transmite mai multa emotie. E altceva cand vezi o victima retraind momentele limita din Pitesti. Te incarca, te atinge.

– Care este scopul proiectului tau „Fenomenul Pitesti”?

– Sa retrezeasca interesul pentru istoria noastra si mai ales pentru oamenii care au trait-o, fiindca ei pot fi repere morale intr-o societate atat de confuza ca a noastra. Mi se pare ca ne dam prea usor cu parerea despre orice, mai ales despre lucrurile pe care nu le stim si la care nu ne pricepem, si avem o placere aparte in a eticheta si judeca. In parte, asta se intampla din cauza ca nu cunoastem realitatea lucrurilor despre care vorbim, si atunci eu incerc sa vin cu o solutie si sa pun la dispozitia oamenilor cat mai multe informatii despre subiect. Speranta mea este ca, odata ce aflam, sa nu mai lipim etichete in mod gratuit, sa nu mai generalizam, sa ne mai smerim… Bine-ar fi, dar cine stie daca se va intampla asta.

– Ce urmeaza dupa carte, film si site?

– In primul rand, urmeaza o serie de lansari ale proiectului in tara: Cluj Napoca, Timisoara, Oradea, Iasi, Pitesti, Constanta, poate si in alte locuri. Astea ma vor tine ocupat o buna perioada de timp. Apoi, la site-ul de pe internet se va lucra multa vreme de acum inainte, fiindca mai sunt multe de adaugat. Probabil ca pe viitor voi putea vorbi si de alte proiecte, am foarte multe idei, insa nu imi place sa vorbesc despre ce voi face, ci despre ce am facut. Cu siguranta insa nu imi voi schimba domeniul de interes, ma voi ocupa in continuare de represiune.

– Povesteste-ne un moment greu sau emotionant din timpul lucrului la film.

– Am fost foarte afectat la moartea parintelui Gheorghe Calciu, cu care vorbisem putin despre Pitesti, cu o zi inainte sa fie internat in spital. Dar dupa o vreme, faptul acesta m-a ambitionat sa lucrez si mai mult, ca sa nu mai patesc la fel si cu alte victime. In rest, emotii au fost multe, au fost scene la care lacrimam de fiecare data cand le priveam la montaj (si le-am privit de cate 10-15 ori), dupa cum sunt scene la care rad si acum. Si mi se pare fantastic lucrul asta: ca poti sa si zambesti, in ciuda tuturor grozaviilor, fara sa fie ceva vulgar in asta.

„Povestea că tinerii n-ar fi interesaţi de comunism este doar atât: o poveste”

– Se vorbeste mult, in ultima vreme, despre „Fenomenul Pitesti”. De ce e important sa cunoastem acest episod din istoria noastra recenta?

– Of, mi-ar lua o ora sa vorbesc despre asta. Cred, totusi, ca impresionant cu adevarat este felul in care oamenii care au trecut prin Pitesti au reusit sa isi revina si sa se imbunatateasca moral, fiindca sunt lipsiti de ura si de resentimente. Majoritatea vorbesc despre iertare, despre Dumnezeu, despre dragostea de tara. Probabil ca noi, cei care traim in cu totul alte conditii, dar avem fiecare micile, maruntele noastre drame personale, asta putem invata in primul rand de la ei: faptul ca oricat de adanca este caderea noastra, ne putem ridica. Si nu oricum, ci fiind mai buni decat eram inainte.

– Crezi ca generatia tanara, cea nascuta inainte cu putini ani de revolutie sau la cativa ani dupa, mai este interesata de ce s-a petrecut in comunism? Poate suporta adevaruri asa de crude?

– Am sa-ti spun doar ca la lansarea oficiala a proiectului am fost surprinsi de cat de multa lume a venit, si marea majoritate erau tineri, fapt remarcat de toti cei care au vorbit in acea seara. Urmeaza sa avem cateva evenimente la care am fost chemati de tineri sau de catre organizatii studentesti, atat in Bucuresti, cat si in tara. Asa incat povestea asta pe care o mai aud, uneori, cum ca tinerii n-ar fi interesati de comunism, este doar atat: o poveste.

– Ai semne, deja, despre reactiile legate de film si de aparitia celor doua editii ale cartii?

– Da, chiar astazi am fost nevoit sa vorbesc cu editura, fiindca nu mai sunt carti. Poate e un raspuns putin vulgar, dar cred ca e cel mai bun barometru: la o luna de zile de la aparitie, trebuie scos un tiraj suplimentar, fiindca avem foarte multe cereri. La fel, filmul se vinde foarte bine, iar site-ul de pe internet are un trafic constant bun. Deci, interesul pentru subiect este neasteptat de mare, ceea ce ne bucura.

– Stiu ca esti un om credincios. Te-a intarit in credinta ce-ai descoperit prin „Fenomenul Pitesti”?

– Pai, asa am ajuns la Biserica! Cunoscand o serie de oameni extraordinari, mi-am dat seama in ce masura credinta a fost cea care i-a tinut – pe cei care au rezistat, si cea care i-a ajutat sa-si revina – pe cei care au cazut temporar. Bunatatea si seninatatea fostilor detinuti e atat de socanta, incat n-ai cum sa nu-ti doresti sa ajungi si tu sa capeti aceasta lumina interioara. Nu e nimic smintitor in „Fenomenul Pitesti”, dimpotriva. Dar, bineinteles, aici vorbesc despre mine, nu stiu daca iti raspundeam la fel daca treceam eu prin torturi.

– In opinia ta, esenta razboiului comunistilor cu „lumea veche” este una spirituala, legata preponderent de necredinta in Dumnezeu? Este comunismul un chip al Raului?

– Da, cred ca ideologia comunista este una contra naturii umane. De altfel, materialismul in sine (nu doar cel dialectic, ci si cel din zilele noastre) este contra naturii umane, pentru ca elimina din ecuatie sufletul. Or, noi simtim, gandim, suferim, ne bucuram, nu suntem doar niste roboti. Si cred ca tocmai aceasta viziune reductionista a comunismului a condus la prabusirea lui: sufletul poti sa-l sperii sau sa-l ignori o vreme, dar mai devreme sau mai tarziu, isi cere drepturile. Unul din personajele din film spune, la un moment dat, ca intrebarea care revenea mereu pe buzele agresorilor din Pitesti era: „Mai crezi in Dumnezeu?”, fiindca erau si ei constienti ca numai Dumnezeu ii mai facea sa reziste pe cei care nu cedau. Si atunci, sigur ca lupta era, in primul rand, spirituala. Prima data se lovea in carne, dar apoi se ajungea invariabil la suflet. Si, desi nu-mi place sa folosesc cuvinte mari, de multe ori mi-am pus problema asta: daca regimul era pur si simplu ateu, inseamna ca Il nega pe Dumnezeu, dar acest lucru nu explica ura si pasiunea dezlantuita pe care a pus-o in a batjocori tot ce insemna simbol crestin. Or, lucrurile cumplite care s-au petrecut in Pitesti demonstreaza ca nu vorbim doar de ateism sau de agnosticism, ci de ceva mult mai profund si perfid.

Articol publicat pe formula-as.ro.