Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Clara Mareş, IICCMER: Despre taţi exemplari şi fiice devotate. Meditaţii pe marginea documentarului „Tatăl meu, Lucian Blaga”

Articol recomandat pentru:Public larg
Tatal meu, Lucian Blaga

Într-o seară de mai, la sala CreArt din Piaţa Lahovary, în cadrul Clubului Dilema Veche, a avut loc proiecţia filmului Tatăl meu, Lucian Blaga. Oameni mulţi, tineri şi mai mulţi au vizionat filmul făcut de Adina Popescu şi Iulian Manuel Ghervas în care aceştia au încercat o reconstituire fragmentară, dar nu mai puţin emoţionantă, a vieţii lui Lucian Blaga. Ghid şi reper le-a fost Dorli Blaga. 

Din frânturi şi imagini am întrevăzut sclipiri ale omului Blaga şi ale posterităţii sale, dar am simţit, mai ales, multă dragoste, respect, admiraţie. Am văzut o serie de oameni care locuiesc casele pe care le-a locuit cândva şi Lucian Blaga şi care se raportează interior la Domnul Profesor, care şi-l amintesc pe poetul Luminii. Filmul vorbeşte despre un spirit-umbră, o reflexie prelungă care încă umple casele pe care le-a locuit, locurile prin care a trecut, o umbră care compune încă la masa de la Gura Râului, o umbră care scrie şi rescrie despre brodul de pe Mureş. Acum brodul merge şi în Brazilia, iar Luntrea lui Caron se poate citi în portugheză.

Abordarea celor doi autori ai filmului îl prezintă mai ales pe Blaga cenzuratul, Blaga interzisul, pe Blaga cel nefrecventabil din anii instaurării comunismului în România, dar privit din postura unui Blaga-tată, redat peliculei cu tandreţe şi devotament de fiica lui. 

După săptămâni la rând în care am tot răsfoit dosarele Blaga, să privesc ploaia care curge peste acoperişul cabanei dr. Iubu din Apuseni a fost ca şi cum aş fi plonjat în dosarele Securităţii. Cunoşteam acea cabană, îi văzusem poza în dosarele de urmărire, ştiam că acela fusese un loc „periculos”, în care se discutau lucruri „subversive”, în care se făceau „planuri pentru răsturnarea regimului”. Ştiam şi că Blaga însuşi venea la cabană şi „uneltea” citindu-şi versurile, tot din dosare evident. 

Urmărit de Securitate în decembrie 1955 ca „diversionist în sectorul ideologic”, Blaga „uneltea” pentru că refuza să publice ceea ce scria, motiv pentru care avea o amplă reputaţie subterană fiind numit în cercurile „reacţionare” drept omul viitorului”, „marele savant” sau „viitorul conducător”. Această reputaţie dădea fiori partidului, fiori care erau transmişi ierarhic către Securitatea Cluj şi, de acolo, către Biroul 1 şi Serviciul 3, recte lt. maj. Szekely M., lt. maj Chiorean Ioan şi lt. Sîmbotelecan Ion, lucrătorul operativ. 

Documentele urmării lui Lucian Blaga abundă în zvonistică şi folclor urban, fără ca lipsa de probe să fie taxată de superiorii Securităţii, astfel legăturile lui Blaga cu legionarii sunt certitudini doar pentru că dr. Iubu avusese asemenea prietenii, reacţionarismul său era evident doar pentru că fusese fondatorul Cercului Literar de la Sibiu în cadrul căruia „promova literatura putredă a Apusului”, iar lipsa lui de aderenţă la comunism nu putea fi explicată decât prin înţelegerea ocultă pe care Blaga trebuie să fi avut-o cu Mihail Sadoveanu conform căreia, la schimbarea regimului, Blaga l-ar fi protejat pe Sadoveanu aşa cum Sadoveanu îl proteja pe Blaga atunci. Aberaţii fără margini, lesne de verificat pentru atotputernica Securitate, dar care rămân în dosar ca probe solide, justificări pentru necesitatea unei urmăriri atente. De ce? Pentru că în lipsa lor, Securitatea nu avea nimic. Blaga era un cetăţean onest, riguros, muncitor, căruia nu avea a-i reproşa nimic. Desigur faptul că se încăpţâna să se păstreze la periferia societăţii exaspera, dar marginalitatea sa nu putea fi taxată penal. Încă! De aceea zvonurile despre lucrările nepublicabile revin în fiecare document, de aceea colaboratorii sau apropiaţii lui Blaga sunt atent verificaţi, urmăriţi, presaţi, percheziţionaţi. 

Cu ocazia premierei filmului, dl. Mircea Vasilescu a întrebat de ce nu i-au fost confiscate manuscrisele prin percheziţii, de ce nu a fost Blaga percheziţionat? La auzul acestei întrebări am avut un zâmbet amar ştiind câte planuri de percheziţii secrete a făcut securitatea clujeană pentru manuscrisele blagiene, câte detalii locative adunase ea despre Vichi Medianu, laboranta la care presupunea că îşi ascunsese Blaga poemele, sau cât de laborioasă şi minuţioasă fusese munca securiştilor în ceea ce priveşte „bârlogul lui Faust”, cămăruţa de sub scări de la Biblioteca Academiei unde Blaga lucra…. Percheziţii s-au făcut, multe, dar secrete. Nimic nu a creat Securităţii o nevroză mai mare decât manuscrisele lui Blaga, poate doar spaima că ele ar fi putut călători liber dincolo de Cortina de fier…. 

Şi totuşi rămâne nedumerirea perchiziţiei făţişe, de vreme ce în aceeaşi perioadă Securitatea Bucureşti nu avea nicio rezervă în a răscoli biblioteca lui Noica sau pe cea a lui Dinu Pillat. Explicaţia trebuie căutată în acţiunea insistentă de curtare a lui Blaga din partea oficialilor zilei. Blaga trebuia convins, sedus, deci în niciun caz radicalizat. Pentru a ajunge în intimitatea lui Blaga documentele securităţii propun câteva piste: ginerele lui Blaga, profesorul de marxism Tudor Bugnariu, pe Anatol Baconski sau pe Tudor Vianu. Mai mult, Blaga însuşi relatează despre vizita lui Miron Constantinescu la Cluj cu scopul negocierii reintegrării lui în circuitul literar. 

Luând-o în ordine inversă astăzi putem constata cum misiunea lui Miron Constantinescu a eşuat, Blaga refuzând orice colaborare parţială în lipsa publicării operei sale în varianta originală, Vianu a încercat şi el să îl convingă să publice în presa centrală, însă relaţia solidă dintre cei doi profesori permitea un dialog contradictoriu fără repercusiuni, Baconski chiar l-a publicat pe Blaga în Steaua, însă în condiţiile dorite de Blaga, adică traduceri din Rilke pentru care avea deja contract oficial cu ESPLA, iar în ceea ce-l priveşte pe ultimul ambasador de care Securitatea dorea a se folosi, ironia sorţii face ca tocmai Tudor Bugnariu să fi fost cel care a ascuns cel mai preţios manuscris al lui Blaga, Luntrea lui Caron. 

Cu ocazia premierei, Dorli Blaga a povestit amuzată cum soţul său a acoperit manuscrisul lui Blaga cu scrisori parfumate, pentru că avea experienţa clandestinităţii comuniste şi considera corespondenţa amoroasă drept cea mai bună ascunzătoare. Ceea ce s-a dovedit a şi fi, de vreme ce romanul a rămas departe de ochii şi urechile Securităţii, până în 1990. 

În iulie 1958, fără să fie conştient de amploarea cu care turnătorii infestaseră societatea românească, Blaga se confesa unui agent despre tentativele PCR: „Ştiam că voiesc să se servească de numele meu în faţa străinătăţii. Eu însă sunt de altă părere. Nu pot considera ca definitivă starea actuală. … Ne putem aştepta la lucruri mari. Tineretul are ncredere în mine. Nu pot accepta nici o aventură.” (ACNSAS, Fond D 012569, vol. 1, f. 96) Am citit această declaraţie în toate sintezele şi rapoartele, Securitatea argumentându-şi urmărirea aproape exclusiv prin intermediul ei, pentru că ea reda literal şi concentrat întreaga opoziţie a lui Blaga la tot ce însemna comunismul. 

Astăzi, schimbând perspectiva, aceeaşi declaraţie transmite codat esenţa poziţiei lui Blaga: responsabilitatea individuală. Conştient că este un model, Blaga şi-a asumat integral acest rol, refuzând orice negociere, înţelegând că marginalizarea la care regimul îl supunea era de preferat unei colaborări oneroase. Mai mult, prin Luntrea lui Caron, Blaga oferea un manual de rezistenţă in nuce, lucru înţeles de toţi acei care, în 1990, au înconjurat Librăria Eminescu de pe strada Academiei, apoi pe bulevardul Elisabeta până la Cercul Militar revenind apoi pe Edgar Quinet cu singura speranţă că vor putea cumpăra un exemplar al ultimului roman semnat Lucian Blaga. 

La premiera filmului Tatăl meu, Lucian Blaga, am văzut şi povestea din spatele romanului, boala, suferinţa, luciditatea, cât şi tristeţea copleşitoare pe care absenţa unui tată o revarsă asupra fiicei sale. Cimitirul din Lancrăm cu iedera care înconjoară cele două morminte, Lucian şi Cornelia Blaga mi-a accentuat şi mie tristeţea, pentru că ştiu că Blaga şi-a dorit să-şi doarmă ultimul somn în acel loc, dar îşi mai dorea şi să poată fi privit de Râpa Roşie, ceea ce oamenii au făcut să nu mai fie posibil. Cu abilitate bine venită filmul nu arată acest detaliu, motiv pentru care le sunt recunoscătoare realizatorilor pentru că explicaţiile ar fi degradat iremediabil atmosfera finalului. 

Ultimele cadre surprind static aproape suferinţa fiicei, sentiment care glisează dincolo de ecran, iar spectatorul poate conştientiza prin contemplare o absenţă, obligându-l să îşi pună întrebări în legătură cu Blaga cel de azi, fie el capitolul din manuale, sau strada din oraş, liceul ori Universitatea din ţară. Sper ca aceste întrebări să capete răspunsuri, iar spectatorii filmului să reconsidere interior modelul care a fost Lucian Blaga.

Clara Mareş

IICCMER