Biografiile nomenklaturii

Sistemul comunist nu a fost impus şi dirijat de fiinţe extraterestre. Instituţiile comuniste (partidul, securitatea internă şi externă, guvernul, cenzura, planificarea, ideologia, “sindicatele”, tribunalul suprem, tribunalele militare, armata cu a sa Direcţie Politică Superioară, UTC, UASCR, miliţia şi sectoriştii, ministerul agriculturii, al sănătăţii, Ministerul Învăţământului, Departamentul Cultelor) aveau conducători cu nume precise şi cu atribuţii clar definite în direcţia consolidării şi reproducerii regimului totalitar. Unii se ocupau cu intimidarea, deportările, arestările, temniţele, lichidările fizice. Alţii s-au specializat în întemniţarea (“prelucrarea”)  minţilor. Secţiile CC (inclusiv ceea ce ani de zile a fost Secţia Administrativ-Politică, Secţia Gospodărie ori Secţia Internaţională) erau conduse de şefii de secţie, “indrumaţi” de secretarii CC. Care, la rândul lor, aveau adjuncţi. Urmau “rotiţele birocratice”, instructorii. La nivel judeţean, se reproducea structura aparatului central. Şi tot aşa, la nivel municipal, comunal etc. Un furnicar al supravegherii, îndoctrinării şi condiţionării represive. Comisia Controlului de Partid (devenită sub Ceauşescu Colegiul Central de Partid) a fost o instituţie terorizantă, cu preşedinţi, vicepreşedinţi, membri, activişti-anchetatori.  Ziarul Scânteia a avut redactori-şefi şi redactori-şefi adjuncţi, secretari generali de redacţie şi şefi de secţii. La fel şi Lupta de clasă, “organul teoretic şi politic al CC”, devenită, în anii 70, Era socialistă. Şcoala de partid “Ştefan Gheorghiu” (pompos şi total inadecvat numită “Academie”) a avut rectori, prorectori, şefi de catedră. Toţi vegheau la “puritatea doctrinară” şi luptau împotriva oricărei umbre de independenţă a spiritului.

doc citeşte detalii

Alexa Augustin
Andrei Ştefan
Apostol Gheorghe
Ardeleanu Iosif (Döme Adler)
Bârlădeanu Alexandru
Birtaş Gavrilă
Birtaş Eva
Bistran Iosif
Bobu Emil
Bodnăraş Emil
Borilă Petre
Burtică Cornel
Ceauşescu Elena
Ceauşescu Nicolae
Ceauşescu Nicu
Chişinevschi Liuba
Chişinevschi Iosif (Roitman)
Chivu Stoica
Ciolpan Vasile
Coliu Dumitru (Dimităr Colev)
Craciun Gheorghe
Constantinescu Miron
Cumpănaşu Ion
Curticeanu Silviu
Czeller Ludovic
Dănălache Florian
Dăscălescu Constantin
Dincă Ion
Dobrin Tamara Maria
Drăghici Alexandru
Dulgheru Mişu (Dulbergher)
Enoiu Gheorghe
Gâdea Suzana (Susănica)
Georgescu Teohari
Gheorghiu-Dej Gheorghe
Groza Petru
Iliescu Ion
Ladislau Ady
Luca Vasile
Maurer Ion Gheorghe
Mazuru Vladimir (Mazurov)
Mănescu Manea
Moghioroş Alexandru (Magyarosi)
Moromete Nicolae
Leon Naş (Littman)
Nicolau Serghei (Nikonov)
Nicolschi Alexandru (Boris Grunberg)
Niculescu-Mizil Paul
Pauker Ana
Păcuraru Andrei
Pătrăşcanu Lucreţiu
Petre Lupu Petre (Pressmann)
Pintilie Gheorghe
Pîrvulescu Constantin
Pleşiţă Nicolae
Popescu Dumitru
Postelnicu Tudor
Preoteasa Grigore
Rădulescu Gheorghe
Răutu Leonte
Roller Mihail
Roman Valter (Ernest Neuländer)
Sălăjan Leontin (Silaghi)
Sepeanu Tudor
Stănescu Ion (Silaghi)
Stoica Gheorghe (Moscu Cohn)
Şoltuţiu Ioan
Ştefănescu Ion Traian
Toma Sorin
Trofin Virgil
Vasilichi Gheorghe
Vass Ghizela
Verdeţ Ilie
Vinţe Ion Vinţe (János Vincze)
Vlad Iulian
Voitec Ştefan
Voitinovici Alexandru


Ady Ladislau (1911-2000). Ilegalist, condamnat în procesul Anei Pauker. Secretar al CC al UTC în 1944 şi şef de secţie la CC. Intră în Ministerul de Interne după 1950 sub numele Alexandru Mureşanu (nume preluat şi de soţia sa Tamara). În iunie 1952 devine ministru adjunct la MAI în locul lui Marin Jianu, având între sarcini coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Eliminat din MAI în 1959, a fost arestat şi anchetat sub acuzaţia că a colaborat cu Siguranţa în timpul ilegalităţii.

Augustin Alexa (n. 1911). Ilegalist, muncitor CFR la Cluj, ministrul Transporturilor (1951-1953), membru al CC al PMR/PCR (1948-1974), procuror general al RPR/RSR (1953-1973). În 1953 primeşte gradul de prim consilier juridic de stat, asimilat cu gradul de general-locotenent, direct implicat în toate marile anchete şi procese ale perioadei. Putem spune că prin poziţia pe care a deţinut-o a fost un Vîşinski al României.

Ştefan Andrei (n. 1931). Unul dintre liderii Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti la sfîrşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960, atunci când Nicolae Ceauşescu era însărcinat cu organizaţiile de tineret. Membru supleant al Comitetului Central al PCR, 1969-1972; membru al Comitetului Central şi prim-adjunct al şefului, apoi şef al Secţiei Relaţii cu Străinătatea, 1972; membru al Secretariatului Comitetului Central, 1972-1978, 1985-1987; ministru de externe, 1978-1985; ministru al comerţului exterior, 1985-1989. Un apropiat al fiului lui Ceauşescu, Nicu, la sfârşitul anilor 1980, Andrei era considerat ca un posibil succesor al dictatorului.

Gheorghe Apostol (1913-2010). Un activist de rang mijlociu în timpul clandestinităţii şi membru al grupului de partid din închisori, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Membru al Biroului Politic şi preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii după 1944. Prim secretar al Partidului Muncitoresc Român (PMR), 1954-1955, ulterior numit viceprim-ministru. Considerat unul dintre probabilii succesori ai lui Gheorghiu-Dej. Ambiţiile lui de a ajunge în poziţia supremă în PCR au fost zădărnicite de sprijinul hotărât acordat de primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, lui Nicolae Ceauşescu, ceea ce a adîncit resentimentul lui Apostol faţă de acesta din urmă, cât şi faţă de sofisticatul şi cinicul Maurer. Apostol a fost eliminat din conducerea PCR în 1969, la Congresul al X-lea PCR, după ce a fost atacat de Constantin Dăscălescu, primul secretar al Comitetului judeţean de partid Galaţi, care apoi a fost ultimul prim-ministru sub Ceauşescu (1982-1989). Apostol nu a deţinut nici o altă funcţie importantă pentru o vreme, după care a fost numit ambasador în Argentina. Ulterior, în diverse interviuri, el a pretins că Ceauşescu ordonase Securităţii să orchestreze o serie de accidente de maşină pentru a-l omorî. Un leninist demodat, din ce în ce mai dezgustat de spectacolele cultului lui Ceauşescu, Apostol a fost printre cei care au iniţiat şi semnat „scrisoarea celor şase”, transmisă de mass media occidentală în martie 1989. Fără o educaţie ideologică sau culturală, Apostol reprezintă oligarhia stalinistă mediocră şi dogmatică. Ruptura lui cu Ceauşescu nu se datorează vreunui conflict de idei, ci mai degrabă geloziei secretarului general faţă de cei care aveau biografii revoluţionare mai impresionante. Ca şi în cazul celorlalţi semnatari ai „scrisorii celor şase”, meritul lui Apostol constă în faptul de a fi încercat să formuleze explicit şi de a fi susţinut cu semnătura sa o platformă politică comunist-reformistă într-o ţară bântuită de delir dictatorial. Acuzat de Silviu Brucan de a fi cedat la presiunea interogatoriilor comisiei partidului, el nu a mai reuşit să reintre în viaţa publică după decembrie 1989. În anii 1950, Apostol era căsătorit cu ilegalista Melita Scharf, de care a divorţat la începutul anilor 1960 pentru a se căsători cu o solistă de la operă.

Iosif Ardeleanu (Döme Adler) (n. 1909). Ilegalist transilvănean, căsătorit cu Clara Turcu (director în Ministerul de Externe în mandatul Anei Pauker), Ardeleanu a fost şeful cenzurii (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, 1951-1973). A devenit proverbial pentru obtuzitatea, intoleranţa şi dogmatismul său. Alături de Valter Roman, Nicolae Goldberger, Aurel Mălnăşan şi Wilhelm Einhorn, a fost direct implicat în acţiunea de investigare şi supraveghere a guvernului legal al Ungariei condus de Imre Nagy în timpul „azilului politic” de la Snagov (1956-1958).

Alexandru Bârlădeanu (1911-1997). Economist marxist, născut în Basarabia şi educat la Iaşi unde şi-a dat doctoratul în 1940. După anexarea Basarabiei de către URSS, pleacă din România şi lucrează în anii războiului la un institut de cercetări economice din Moscova. Activ în cadrul exilului comunist românesc, revine în ţară în 1946, ocupând funcţii de mare influenţă în ministerele economice. Alături de Gheorghe Gaston Marin (Grossman) a fost unul dintre arhitecţii impunerii economiei de comandă. Funcţii de vârf în aparatul comerţului exterior şi în planificare. Reprezentant al României la CAER, a sfidat planurile sovietice de creare a unui complex economic suprastatal, atrăgându-şi adversitatea lui Nikita Hruşciov. Membru supleant al Biroului Politic sub Dej, devine membru al CPEx şi al Prezidiului Permanent la congresul al IX-lea din iulie 1965. Ca preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice intră în conflict cu Elena Ceauşescu. Demisionează din toate funcţiile în decembrie 1968. Fără să fi scris vreo singură lucrare ştiinţifică notabilă a devenit membru al Academiei RSR. În martie 1989 a semnat „Scrisoarea celor şase”. După prăbuşirea regimului comunist a devenit un demnitar cu rang înalt în FSN, deţinând numeroase funcţii şi onoruri, inclusiv cea de preşedinte al Senatului. În 1995, omagiindu-l pe Corneliu Coposu, Bârlădeanu a recunoscut public că, deşi aparţineau aceleiaşi generaţii, liderul ţărănist a fost cel care a ales calea cea dreaptă.

Gavrilă Birtaş. Născut în anul 1905 în Baia Mare, de naţionalitate română, Gavrilă Birtaş a fost membru al Partidului Comunist din ilegalitate. Profesia sa de bază era tâmplar. Tovarăşa de viaţă din prima perioadă a fost Donca, militantă comunistă din Transilvania. Ulterior, s-a căsătorit cu Eva Rotschild. În 1940, la începutul lunii mai, Birtaş a fost numit în Secretariatul CC al PCR, alături de Ştefan Foriş, Nicu Tudor, Iosif Chişinevschi şi Teohari Georgescu. În primăvara anului 1941, Chişinevschi şi Birtaş au fost arestaţi de Siguranţă. Foriş l-a acuzat pe Birtaş de „purtare trădătoare la Siguranţă” şi l-a exclus din partid. Relaţia cu PCR a fluctuat până la dispariţia lui Foriş. În aprilie 1946, Birtaş a fost numit ca şef al Siguranţei din Oradea. Când a fost înfiinţată Securitatea, în 1948, iar Foriş fusese deja executat de către tovarăşii lui, Birtaş a fost numit şef al Direcţiei I (Informaţii interne), cu gradul de colonel. Era principala structură a poliţiei politice care se ocupa cu represiunea internă. În 1950 el a fost transferat ca şef al Direcţiei a III-a (Contraspionaj în penitenciare şi Miliţie), unde a coordonat direct Securitatea închisorilor şi lagărelor (Serviciul Operativ/Serviciul Inspecţii) al cărei scop era reeducarea deţinuţilor politici şi verificarea purităţii ideologice a cadrelor închisorilor şi Miliţiei. În vara anului 1952, imediat ce Teohari Georgescu a fost scos din Secretariatul partidului şi de la conducerea Ministerului de Interne, gen. Gheorghe Pintilie (şeful Securităţii), gen. Marin Jianu (ministrul adjunct de interne), col. Mişu Dulgheru (şeful Anchetelor Securităţii) şi Gavrilă Birtaş (şeful Direcţiei a III-a) au fost şi ei schimbaţi din funcţii. Exista o luptă între grupările din Ministerul de Interne, prima fiind condusă de către Marin Jianu, care era asociat cu lt.-col. Nicolae Prosan (director administrativ în DGP), Dimitrie Băzălan (fostul şef al DGP, Aurel Tiron, fost comandant al închisorii Suceava avansat în Centrala MI) şi Marin Constantinescu (şeful Direcţiei Administrative din DGP). Cea de-a doua era condusă de către Gavrilă Birtaş, şi îi asocia pe: lt.-col. Ştefan Coller (din Corpul de inspecţie al MI), cpt. Eva Birtaş (fostă adjunctă a lui Iosif Nemeş la conducerea Securităţii închisorilor, ulterior şefa Cadrelor din DGP), Ludovic Czeller (şeful Corpului de control administrativ din DGP) şi mr. Iosif Nemeş (fost şef al Securităţii închisorilor/Serviciul Operativ, ulterior în Corpul de inspecţii al MI). În acea atmosferă de suspiciune reciprocă, informaţiile obţinute în „demascările” deţinuţilor politici au fost folosite în luptele interne, aşa cum o sugerează documentele reeducării. Confruntarea s-a încheiat prin decapitarea ambelor grupări şi concedierea unora dintre componenţi. În 1956-1957, Birtaş, trecut pe linie moartă, a fost martor al acuzării în procesul cadrelor Securităţii/MAI care au fost scoşi ţapi ispăşitori ai reeducării. Declaraţia sa în instanţă – exceptând propria-i implicare – a fost dintre cele mai apropiate de adevăr.
(Autor: Mircea Stănescu)

Eva Birtaş. Născută pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj, de naţionalitate evreiască (n. Rotschild). În 1944, mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 Eva Rotschild a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie era croitoreasă. În 1935 s-a căsătorit cu Gavrilă Birtaş, pe care l-a urmat la Bucureşti (1940). După arestarea soţului ei, în aprilie 1940, a fost trimisă de partid în „Ajutorul Roşu”, fiind responsabilă cu aprovizionarea comuniştilor închişi la Văcăreşti. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop. Pe 15 iunie 1949 a fost numită ca adjunctă a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii. Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, cea care îl înlocuia era Eva Birtaş. Deseori, aceasta îşi depăşea atribuţiile şi genera tensiuni în instituţie, intrând astfel în conflict cu Nemeş, care i-a cerut transferul. Eva Birtaş a rămas la Securitatea închisorilor şi lagărelor până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ulterior, s-a întors la munca de informaţii, activând în cadrul Securităţii din interiorul Direcţiei Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. Birtaş a fost pensionată timpuriu din cauza unui ulcer duodenal.
(Autor: Mircea Stănescu)

Iosif Bistran, colonel de Securitate, născut la 19 martie 1933 în Bucureşti, a fost ofiţer al Direcţiei de anchete/cercetări penale în perioada anilor ’50-’80. A lucrat în Securitate până la prăbuşirea regimului comunist. În îndelungata lui carieră, a fost implicat în cercetarea penală a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, mama cunoscutei militante a exilului democratic anticomunist Monica Lovinescu, a foştilor angajaţi cu înalte funcţii din Ministerul Comerţului Exterior, arestaţi la începutul anilor ’60 sub pretextul că ar fi subminat economia naţională, şi a lui Paul Goma. Ca anchetator şef al Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu a ars unele obiecte personale, cărţi, manuscrise, autografe şi scrisori, care i-au aparţinut lui Eugen Lovinescu, considerându-le „nefolositoare pentru anchetă”. În cazul lui Paul Goma, a dispus începerea urmăririi penale, la 1 aprilie 1977, pentru „infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete”. Colonelul Iosif Bistran a fost şi unul dintre ofiţerii de securitate implicaţi în acţiunile de lichidare fizică a disidenţilor anticomunişti, organizate de regimul comunist în timpul conducerii lui Nicolae Ceauşescu, fiind trimis să-l asasineze pe Virgil Ierunca. (D.L.)

Emil Bobu (n. 1927). Membru al grupului aparatului de partid, a deţinut funcţii de prim rang ca secretar al CC al PCR, şef al secţiei cadre, minsitru de interne, membru al CPEx, preşedinte al UGSR. Unul dintre membrii anturajului imediat al cuplului Ceauşescu. Soţia sa, Maria Bobu (n. 1925) a absolvit Facultatea de Drept la fără frecvenţă şi a fost ministru al Justiţiei între 1987 şi 22 decembrie 1989.

Emil Bodnăraş (1904-1976). Născut dintr-un tată ucrainean şi o mamă de origine germană. Una dintre cele mai complicate personalităţi ale comunismului românesc. Ofiţer de carieră, el a devenit spion sovietic şi a fugit în Uniunea Sovietică. S-a întors în România la mijlocul anilor 1930 şi a îndeplinit diferite misiuni speciale pentru spionajul militar sovietic. Prins din întâmplare, Bodnăraş a fost condamnat la 10 ani de închisoare. În închisorile de la Doftana şi Caransebeş, el a devenit un prieten de încredere al lui Gheorghiu-Dej şi un personaj cheie din grupul acestuia. Eliberat din închisoare în 1943, el a fost direct implicat în eliminarea politică şi izolarea fizică a lui Ştefan Foriş, secretarul general al PCR, din 4 aprilie 1944. A condus partidul împreună cu Constantin Pîrvulescu şi Iosif Rangheţ până la evadarea din închisoare a lui Gheorghiu-Dej şi formarea noului nucleu hegemonic al partidului. După 23 august 1944, el a fost şeful aparatului poliţiei secrete a partidului şi, între 1945 şi 1947, şeful serviciilor secrete de informaţii afiliate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Influenţa sa enormă s-a datorat contactului direct permanent cu serviciile secrete sovietice. (El făcea rapoarte asupra fiecăruia dintre liderii PCR, după cum s-a dovedit ulterior în cazul Anei Pauker). Mai târziu, a fost numit ministru al Apărării Naţionale, general de armată şi viceprim-ministru, deţinând numeroase alte poziţii importante până la moartea lui Gheorghiu-Dej. După 1965, a acceptat pactul propus de Ceauşescu: în schimbul supunerii sale totale, Ceauşescu i-a oferit poziţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi membru al Prezidiului Permanent, ceea ce îl menţinea în rândurile eşalonului de vârf al elitei. Ca şi Apostol, Miron Constantinescu sau Chivu Stoica, a luat parte, ca membru al Biroului Politic, la decizia de a-l elimina pe Pătrăşcanu (lucru menţionat şi utilizat politic de Ceauşescu în aprilie 1968). Un comunist inteligent şi dur, a fost, se pare, un simpatizant al liniei maoiste în timpul conflictului dintre Moscova şi Beijing. Divorţat de soţia sa, Florica Münzer, a trăit ca un ascet, fără a avea contacte sociale notabile. Deja din timpul perioadei lui Gheorghiu-Dej, a fost criticat în Biroul Politic pentru faptul că refuzase să participe la petrecerile organizate de administraţia de partid (de Vasile Posteucă şi Simion Babenco, apoi de Leon Naş şi Petre Burciu) pentru a satisface potentaţii comunişti. După moartea sa, aşa după cum a lăsat prin testament, rămăşiţele sale nu au fost depuse alături de cele ale lui Gheorghiu-Dej la Mausoleul Eroilor, ci transportate în satul său natal din nordul Moldovei.

Petre Borilă (1906-1973). Militant comunist născut la Silistra (Bulgaria), al cărui nume adevărat era Iordan Dragan Rusev. În anii 1930, a adoptat pseudonimul de Borilă. Membru PCR din 1924 şi comisar politic în Brigăzile Internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a stat la Moscova, unde a colaborat cu Gheorghi Dimitrov (preşedintele Cominternului) şi Dimitri Manuilski (cel mai important demnitar sovietic pe lângă Comintern), iar cu Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte Răutu şi Valter Roman a conlucrat pentru a forma nucleul care va prelua conducerea PCR după invadarea României de către Armata Roşie. Bine antrenat în intrigile Cominternului, Borilă a ştiut cum să stabilească o relaţie apropiată şi cu Gheorghiu-Dej. În timpul anilor 1950, a participat direct la acţiunile represive organizate de către Securitate, împreună cu Dumitru Coliu (alt comunist de origine bulgară) şi Ion Vinţe (János Vincze). De fapt, Borilă a fost implicat în cele mai secrete afaceri politice şi era cunoscut ca o figură distantă şi suspicioasă. A fost căsătorit cu Ecaterina Abraham-Borilă, o comunistă militantă de origine evreiască. Membru al Comitetului Central al PCR, 1948-1969; al Biroului Politic (1952-1965); al Comitetului Executiv al CC al PCR, 1965-1969; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, 1954-1965. Relaţiile dintre familiile Ceauşescu şi Borilă erau tensionate, în special după căsătoria fiului cel mai mare al lui Ceauşescu, Valentin, cu fiica lui Borilă, Iordana, eveniment la care Ceauşescu s-a opus cu încăpăţânare, probabil din cauza xenofobiei Elenei - nora nu era de origine pur românească. Pe de altă parte, Borilă însuşi dezaproba această căsătorie, în primul rând datorită faptului că el condamna anti-sovietismul lui Ceauşescu. Cu puţin înainte de moartea sa, Borilă a scris un memoriu adresat conducerii partidului prin care critica „naţionalismul” lui Ceauşescu. Documentul nu a fost făcut public (informaţie personală de la Mircea Răceanu, care l-a putut citi graţie prietenului său Iuri Borilă, fiul cel mare al lui Petre Borilă). Valentin Ceauşescu şi Iordana Borilă au divorţat în 1988. După 1989, Iordana a emigrat în Statele Unite via Israel, împreună cu fiul ei Daniel, singurul nepot al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu.

Cornel Burtică (n. 1931). Inginer electromecanic, activist în mediul studenţesc, preşedinte al Consiliului UASR, ambasador în Italia, ministrul Comerţului Exterior, membru CPEx, secretar al CC al PCR, în care calitate coordonează în 1977 Secţia de Propagandă şi Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Prim secretar al Comitetului Judeţean Prahova (1982). Eliminat din structurile puterii, a fost director al Uzinelor 1 Mai din Ploieşti (1982-martie 1990). După prăbuşirea regimului, Burtică a fost printre foarte puţinii reprezentanţi de vază ai nomenclaturii care s-a căit pentru trecutul său şi a criticat în chip continuu Securitatea.

Nicolae Ceauşescu (1918-1989). Militant al UTC cu puţină educaţie reală sau îndoctrinare politică marxistă până în momentul în care a fost condamnat şi întemniţat (în închisorile Jilava, Braşov, Doftana, Caransebeş şi în lagărul de concentrare de la Târgu-Jiu în timpul războiului). La sfârşitul anilor 1930, el a devenit unul dintre liderii UTC din ilegalitate (împreună cu Ofelia Manole, Miron Constantinescu şi Ileana Răceanu). Fanatic, ambiţios, posedat de mitul revoluţiei proletare şi lipsit de îndoieli în ceea ce priveşte justeţea „cauzei”, Ceauşescu s-a apropiat de Gheorghiu-Dej, în care a văzut arhetipul liderului stalinist. În timp ce se afla închis la Târgu-Jiu, a devenit unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Gheorghiu-Dej, alături de Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol şi Alexandru Moghioroş. După 1944, a condus UTC, apoi a deţinut poziţii importante în armată şi în agricultură. Ceauşescu s-a dovedit a fi intransigent, nemilos şi lipsit de orice îndoială sau simţ autocritic. Profitând de eliminarea grupului Pauker-Luca, a devenit membru al Biroului Politic după 1953-1954, membru al Secretariatului CC responsabil cu politica de cadre (el a lucrat direct şi a stabilit relaţii strânse cu Chişinevschi, ceea ce nu îl va împiedica ulterior să îl denunţe). Susţinut de Maurer şi de Bodnăraş, el i-a înfrânt pe Apostol şi pe Drăghici în lupta pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej. Pentru a veni la putere, i s-a oferit sprijin din partea aparatului de partid, compus din mulţi foşti activişti UTC, pe care îi cunoştea bine din anii ’50 şi care căutau să ia locul vechii generaţii de la conducerea partidului (Ştefan Andrei, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Cornel Burtică, Ion Iliescu, Ion Ioniţă, Petre Lupu, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Gheorghe Pană, Ion Stănescu, Virgil Trofin şi Ilie Verdeţ, pentru a-i numi numai pe cei mai reprezentativi). Manea Mănescu, membru de partid din ilegalitate, care studiase economia şi care reprezenta un caz special, a devenit un umil executant al ordinelor lui Ceauşescu şi ale soţiei sale. Mai târziu, când mulţi dintre membrii grupului aparatului de partid s-au arătat reticenţi în legătură cu personalizarea crescândă a puterii şi cu arbitrariul care guverna politicile de cadre şi economice, Ceauşescu a promovat oameni precum Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Alexandrina Găinuşe, Constantin Olteanu şi Tudor Postelnicu, toţi extrem de servili şi absolut incompetenţi. În timpul ultimilor ani ai dictaturii, membrii Comitetului Executiv şi ai Biroului Permanent au devenit oportunişti lamentabili, gata să suporte nesfârşite umilinţe din partea celor doi Ceauşescu, care erau continuu glorificaţi de către propagandă, într-un mod aproape obscen. Între 1965 şi 1989, ca lider al PCR şi, după 1967, şi şef al statului, Ceauşescu a jucat un rol activ nu numai în relativa liberalizare dintre 1965 şi 1971, dar şi în restalinizarea partidului şi în stabilirea unei dictaturi bicefale în ultimii ani, împreună cu soţia şi cel mai apropiat colaborator al său, Elena. Acuzaţi de crime greu de dovedit – genocid, uciderea a peste 60 000 de cetăteni, depozite de miliarde de dolari în bănci din străinătate – Ceauşescu a fost singurul lider comunist est-european executat în timpul frământărilor revoluţionare din 1989.

Elena Ceauşescu (1919-1989). O muncitoare textilistă care a intrat în PCR la sfârşitul anilor ’30 şi care după 1948 a deţinut o poziţie minoră în cadrul Secţiei Internaţionale a Comitetului Central. În anii ’50, a obţinut o diplomă de inginer chimist de la Institutul Politehnic din Bucureşti. A lucrat ca cercetător şi condus organizaţia de partid a Institutului pentru Cercetări Chimice Bucureşti (ICECHIM). După 1970, s-a bucurat de o ascensiune rapidă în ierarhia de partid: membru al Comitetului Central, 1972; membru al Comitetului Executiv (propusă de Emil Bodnăraş), 1974; preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, 1979; membru al Biroului Permanent, preşedinte al comisiei de cadre a Comitetului Central şi prim-viceprim-ministru (de fapt, numărul doi în ierarhia de stat şi de partid) în anii ’80. După ce a fost executată împreună cu soţul ei în 25 decembrie 1989, ea a devenit principala ţintă a unei demonizări stridente, fiind de cele mai multe ori prezentată ca principala sursă a alienării lui Nicolae de partid şi popor (asemenea atacuri violente au apărut cu precădere în memoriile foştilor ofiţeri de Securitate şi a unor foşti demnitari ai partidului). Dumitru Popescu, fostul propagandist şef al regimului, o descrie pe Elena Ceauşescu în următorii termeni: „...Bârfa consituia marea ei delectare de femeie rea, invidioasă şi perfidă, dovedindu-se maestră în arta de a-i lua ca martori în marile dezvăluiri mahalageşti, chiar pe cei ce cu puţin timp înainte fuseseră obiectul dezvăluirilor în faţa subiecţilor asupra cărora se concentra. Probabil că plăcerea de a bârfi era întrecută doar de jubilaţia de a arunca oamenilor în faţă grosolonii şi ignominii, de a terfeli persoane onorabile, cu siguranţă superioare ei pe planul competenţelor şi a caracterului, ca pe nişte mototoale de şters pe jos” (vezi Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se. Artele în mecenatul etatist. Memorii, III, Bucureşti, Curtea Veche, 2006, p. 347).

Nicu Ceauşescu (1951-1996). A absolvit în 1970 Liceul nr. 24 din Bucureşti (în prezent Liceul „Jean Monnet”). Ales în eşaloanele superioare ale UTC în timp ce era student în fizică la Universitatea Bucureşti. Ca prim-secretar al UTC şi ministru pentru problemele tineretului, a fost ales în Comitetul Central al PCR în 1982. În timpul uceniciei sale ca aparatcic al partidului, Nicu a fost consiliat de Ştefan Andrei, membru al Secretariatului CC, de liderul tineretului comunist Ion Traian Ştefănescu şi de primul secretar al Comitetului de partid al Centrului Universitar Bucureşti, Cornel Pacoste (ulterior, Pacoste a devenit secretar al CC al PCR). La sfârşitul anilor ’80, a devenit membru supleant al Comitetului Executiv al partidului, prim-secretar al Comitetului judeţean de partid Sibiu şi era pregătit de părinţii săi pentru a-i succeda lui Nicolae la conducerea României (singurul asemenea caz dintre regimurile leniniste europene). După îndepărtarea regimului Ceauşescu în decembrie 1989, Nicu a fost judecat şi a petrecut câţiva ani în închisoare. Presupus a fi un alcoolic înveterat şi un playboy încă din adolescenţă, el a fost un simbol al degenerării dinastice a comunismului românesc în anii ’80. În mod ironic, la sfîrşitul anilor ’80, unii dintre liderii de la vârf, temându-se de aspiraţiile Elenei de a-i succeda soţului ei, au pariat  pe Nicu ca reprezentând răul cel mai mic.
doc citeşte detalii

Liuba Chişinevschi (1911-1981). Liuba Chişinevschi a fost un personaj important în angrenajul puterii comuniste, dar biografia sa politică este încă puţin cunoscută. Născută în Basarabia, la bază legătoare de cărţi, membră de partid din 1930, Liuba Chişinevschi s-a afirmat ca activistă ilegalistă. A şi fost condamnată pentru „pregătirea revoluţiei comuniste în România” la 10 ani de închisoare, în faimosul proces de la Craiova, din 1936, în care au mai fost condamnaţi Ana Pauker, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş şi alţii. A fost închisă la Mislea şi Dumbrăeni, împeună cu Ecaterina Klein (viitoarea soţie a lui Chivu Stoica), Zina Brâncu, Estera Radosovetskaia (viitoarea soţie a lui Alexandru Moghioroş), Ileana Răceanu (sotia lui Bernath Andrei), Ivanca Rudenko, Sanda Rangheţ etc. A început să primească funcţii, de la sfârşitul războiului, în diferite organizaţii de masă comuniste (Confederaţia Generală a Muncii, Uniunea Femeilor Antifasciste din România, ARLUS). A fost primită în Comitetul Central al PCR din 1945, ca membru supleant, şi ca membru plin din 1948. În caracterizarea lui Alexandru Bârlădeanu, „Liuba era o tipică membră de partid, aparent principială, dar care ştia să se conducă după linia intereselor proprii cu multă pricepere”. A fost adjuncta lui Gh. Apostol la conducerea Consiliului Central al Sindicatelor (CCS) şi membră a Prezidiului Mariii Adunări Naţionale. Cea mai importantă poziţie a fost aceea de membru al conducerii Comisiei Controlului de Partid (CCP), unde l-a secondat pe Constantin Pârvulescu până în 1960. După plenara din iunie 1958, când Liuba Chişinevschi şi Pârvulescu au fost anihilaţi politic, controlul efectiv asupra CCP a fost preluat de Dumitru Coliu şi Ion Vinţe. CCP s-a ocupat de verificarea şi epurarea partidului pe criterii ideologice, judecând, printre altele, cazurile faimoase de abatere de la linia oficială. Liuba Chişinevschi a fost implicată în judecarea apelului adresat CCP de către Belu Zilber, în urma căruia acesta a fost exclus din partid. Belu Zilber îşi aminteşte că Liuba Chişinevschi i-a reproşat că a intervenit pentru aducerea în ţară a comuniştilor evrei deportaţi la Vapniarka de către regimul Antonescu. Pagini importante despre rolul Liubei Chişinevschi în epurări apar şi în memoriile lui Petre Pandrea, avocat antifascist, intelectual de stânga şi cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, arestat şi condamnat în două rânduri sub regimul comunist. Soţul Liubei Chişinevschi, Iosif Roitman, important ideolog al PCR şi, un timp, responsabil cu cadrele şi „organele speciale” (MAI, Procuratură), a luat numele de familie al soţiei. După excluderea lui Iosif Chişinevshi din conducerea partidului cu ocazia Plenarei din iunie-iulie 1957, Gh. Gheorghiu-Dej i-a propus, fără succes, să divorţeze, oferindu-i opţiunea de-a deveni “prima doamnă a ţării”. Sub regimul Ceauşescu, Liuba Chişinevschi a ocupat funcţii minore, dar a beneficiat de privilegii ca importantă ilegalistă (pensie).  In mai 1971, la cea de-a 60-a aniversare a PCR, Liuba Chişinevschi a primit ordinul "Tudor Vadimirescu".

Iosif Chişinevschi (Roitman) (1905-1963). Ideolog şi propagandist şef al PCR în perioada 1944-1957, basarabeanul Chişinevschi a fost unul dintre cei mai apropiaţi complici în tenebroasele maşinaţiuni care au dus la căderea Anei Pauker, la moartea lui Pătrăşcanu şi la procesul lui Vasile Luca. El a urmat cursurule faimoasei şcoli leniniste şi a participat la Congresul al V-lea al PCR, ţinut în Rusia în decembrie 1931. Arestat în 1940, şi-a petrecut anii războiului în închisoarea Caransebeş şi în lagărul de la Târgu-Jiu, timp în care a fost unul dintre cei mai apropiaţi de Gheorghiu-Dej. Intrigant desăvârşit şi oportunist, servil până la linguşire în relaţiile cu superiorii, răzbunător şi despotic faţă de subordonaţi, el reprezenta stalinistul perfect, devotat necondiţionat URSS. Pentru că îşi identificase destinul cu cel al „patriei socialismului”, atunci când ruşii au schimbat cursul la Congresul al XX-lea în februarie 1956, a început imediat să răspândească aluzii critice insidioase despre Gheorghiu-Dej, sperând să acopere crimele şi abuzurile din propriul trecut. După martie 1956, în ciuda reînnoitelor declaraţii de credinţă faţă de Gheorghiu-Dej, Chişinevschi nu mai avea nici o şansă să supravieţuiască politic. În iunie 1957, el a fost exclus din Biroul Politic, iar Congresul al III-lea din 1960 nu l-a mai reales în Comitetul Central. A fost căsătorit cu Liuba Chişinevschi, o activistă comunistă ilegalistă, al cărei nume de familie l-a adoptat. În anii ’50, Liuba era membră a CC, vicepreşedinte a Confederaţiei Generale a Muncii şi vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Partid. Cunoscut printre membrii de partid sub diminutivul Ioşka, Chişinevschi a fost protectorul întregului grup de aparatcici necultivaţi, închistaţi şi agresivi care au dominat viaţa spirituală a României în timpul perioadei de stalinism dezlănţuit. Fiul său cel mare, Milea, a plecat în Canada, iar alţi doi, Andrei şi Gheorghe, au emigrat în Israel, unde cel din urmă a murit în anii ’80. Din întreaga familie Chişinevschi, mai trăieşte în România un singur fiu, Iuri, născut în 1945.

Stoica Chivu (1908-1975). Muncitor ceferist, implicat în greva de la Griviţa, condamnat în procesul din 1934, unul din membri cercului de apropiaţi ai lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu-Jiu. Membru al CC al PCR/PMR (1945-1975), membru al Biroului Politic, prim-ministru (1955-1961), preşedinte al Consiliului de Stat (1965-1967). A intrat în conflict cu soţii Nicolae Ceauşescu pe motive personale, deşi fusese unul dintre baronii lui Gheorghiu-Dej, care susţinuse alegerea acestuia ca secretar general, în martie 1965. A murit prin sinucidere, trăgându-şi un glonţ în cap cu puşca de vânătoare.

Vasile Ciolpan (n. 8 ianuarie 1920, Vişeul de Jos, jud. Maramureş – d. 2004). Personaj faimos din galeria torţionarilor, Ciolpan a fost comandantul închisorii de la Sighet într-o perioadă de apogeu a represiunii politice. De profesie tăietor de lemne, a fost pe front în divizia „Tudor Vladimirescu” şi a devenit membru PCR în 1947. În cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor (DGP) a avut funcţiile de educator politic la penitenciarul Sighet (iulie 1949 – mai 1950) şi comandant al aceleiaşi închisori între 1950 şi 1955. În această perioadă, penitenciarul Sighet era destinată de către DGP „deţinuţilor cu pedepse grele”, condamnaţi pentru „crime contra securităţii statului”, şi „vârfurilor partidelor istorice care au guvernat, ca: PNL şi PNŢ”. Regimul de detenţie era stabilit prin ordine şi hotărâri speciale ale MAI. În caracterizările existente în dosarul de cadre, Vasile Ciolpan era descris ca „un element ataşat instituţiei noastre, [iar] munca ce i-a fost încredinţată a dus-o în bune condiţii”. Foştii deţinuţi îl descriu ca fiind un ins brutal, care „îi bătea cu picioarele până şi pe cei bolnavi”. Constantin C. Giurescu afirma că, în general, „ştia să se stăpânească”, dar uneori „avea izbucniri care arătau adevărata lui fire, adâncurile violenţei lui”. În perioada ianuarie – iunie 1955, Ciolpan a fost cercetat de către comisii ale MAI pentru nerespectarea regulamentului şi regimul din penitenciar. În rapoartele întocmite de către comisii, se consemnează că Vasile Ciolpan nu a întocmit certificatele de deces ale deţinuţilor decedaţi în penitenciarul Sighet între 1950 şi 1955, „a tolerat şi nu a tras la răspundere cadrele care au bruscat deţinuţii”, şi-a însuşit alimente din raţia destinată deţinuţilor şi obiectele personale ale acestora. În intervalul de timp menţionat, la Sighet au decedat 53 de deţinuţi, care au fost înhumaţi, noaptea, fără sicrie (lemnul a fost sustras de Ciolpan), în gropi comune din cimitirul oraşului şi cel al spitalului. În mai 1955, Ciolpan a trimis o adresă Direcţiei Penitenciare în care admitea că „tot ceea ce s-a făcut, este în afara legii”. Totuşi, el cerea să fie disculpat, deoarece se considera doar un „comunist” care a „dus la îndeplinire sarcina dată” de Partid. În urma acestor cercetări, Vasile Ciolpan a fost înlocuit din funcţia de comandat al penitenciarului Sighet, iar până în decembrie 1989 a avut funcţiile de director al Cinematografului din Sighet, funcţionar la Primăria Sighet şi administrator al unui stand de tir sportiv din centrul oraşului. În 1997, a fost decorat de preşedintele Emil Constantinescu, dintr-o eroare care a provocat un scandal naţional. Vasile Ciolpan a murit în 2004, împăcat cu faptele sale, pentru că „acesta a fost regimul”.

Dumitru Coliu (Dimităr Colev) (1907-1979). Ilegalist, membru al grupului moscovit, revenit în ţară cu divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”, general politic, membru supleant al Biroului Politic, preşedinte al Comisiei Controlului de Stat, preşedinte al Comisiei Controlului de Partid. Căsătorit la Moscova cu o cetăţeană sovietică, Olga Feodorovna. Unul dintre exponenţii celei mai dure direcţii din conducerea PCR, devotat necodniţionat lui Stalin şi stalinismului.

Col. Gheorghe Crăciun (n. 24 iul. 1913, com. Mintiul Gherlei, jud. Cluj – d. 2001, Bucureşti) a fost poate cel mai cunoscut comandant de penitenciar comunist. Viitorul colonel de Securitate s-a născut într-o familie de ţărani greco-catolici cu şase copii, fiind de profesie cazangiu. Dosarul de cadre al lui Crăciun aminteşte de legăturile acestuia cu diferite organizaţii profasciste în perioada interbelică. A fost membru PCR din 1945. Absolvent a patru clase la şcoala industrială de ucenici, Crăciun a ocupat, începând cu venirea comuniştilor la putere, mai multe funcţii în aparatul de represiune: chestor şi prim-chestor de poliţie la Poliţiile Sibiu, Cluj şi Constanţa (1945 – 1947); inspector de Siguranţă la Inspectoratul Regional de Siguranţă Sibiu (1947, aug. 1948); şef al Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu (sept. 1948 – 1951); şef al Direcţiei de regionale de Securitate Craiova (1951 – 1952); director adjunct al formaţiunii 0722 Constanţa/Centrul de Coordonare Constanţa din DLCM (23 oct. 1952); director al Întreprinderii de construcţii a MAI (1954); şef al Grupului operativ din munţii Făgăraş (1954); locţiitor (1955 – 1956) şi şef al Direcţiei regionale MAI Braşov (feb. 1956 – nov. 1958); comandant la penitenciarul Aiud/formaţiunea 0622 (nov. 1958 – 31 dec. 1964); locţiitor al şefului Direcţiei a III-a din MAI (ian. 1965 – 1967); locţiitor al şefului Direcţiei I din CSS (ian. 1968). În calitate de şef al Direcţiei regionale de Securitate Sibiu, Gheorghe Crăciun a anihilat mai multe grupuri de partizani din zona Făgăraş, printre care şi grupul lui Nicolae Dabija şi a arestat personal pe Vaida Voievod, A.C. Cuza, Emil Haţeganu, precum şi persoane de etnie germană din regiune. Gheorghe Crăciun a rămas cunoscut în istoria sistemului concentraţionar comunist ca acela care a implementat la Aiud, în perioada directoratului său (nov. 1958 – dec. 1964), procedeul „reeducării târzii”. Potrivit DGP, în această perioadă, aici au avut loc cele mai multe decese din istoria formaţiunii carcerale. În comparaţie cu reeducarea de tip Piteşti (petrecută în intervalul 1949 – 1952), la Aiud au fost fost utilizate alte tehnici („metodele lente, şocurile psihice, picătura chinezească şi mutaţiile de natură să dezechilibreze psihicul deţinuţilor”), mai puţin brutale, combinate într-un timp mai îndelungat, cu starea fizică şi psihică, în cele mai multe cazuri deplorabilă, a celor încarceraţi. Totuşi, unele lucruri au rămas nechimbate aici: izolarea, frigul şi foamea. La finalul anilor ’50 se constituise la Aiud o formaţiune a Securităţii, Grupul Operativ Aiud (GOA). Structura era formată din ofiţerii acoperiţi care îndeplineau în penitenciar atribuţiile plutonierilor, iar colonelul Crăciun era şeful GOA. Operaţiunea nu a reuşit să identifice însă nici un centru legionar de rezistenţă în unitatea carcerală. Iată opinia lui Gheorghe Crăciun despre reeducarea de aici: „I-am determinat, discutând cu ei, să nu mai fie legionari. A fost o mare minune. Am fost chemat la CC. M-au întrebat ce metode folosesc, cum de am reuşit. Le-am povestit şi mi-au spus că au ordin de la Gheorghiu-Dej să afle ce-mi trebuie, de ce am nevoie. […] M-a chemat ministrul şi mi-a spus că nu are mulţi directori de securitate ca mine. La Aiud, legionarii îşi fac de cap, organizează revoltă după revoltă. Te duci acolo să pui ordine. Am rămas fără vorbe. Mi-a spus că nu mă duc acolo doar ca şef de penitenciar, ci şi ca ofiţer de securitate” (subl. A.M.). În decembrie 1998, împotriva lui Gheorghe Crăciun a fost depusă o plângere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvârşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind apoi schimbată în omor deosebit de grav. Rechizitoriul instrumentat împotriva colonelului Gheorghe Crăciun în data de 7 septembrie  2000 de către procurorul militar Alic Saiciuc din cadrul Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti constată abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. Iată concluziile procurorului legate de activitatea lui Gheorghe Crăciun la conducerea penitenciarului Aiud: „Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare; […] raţii alimentare reduse ori chiar suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale”. Într-o declaraţie dată procurorilor la 27 septembrie 1999, Gheorghe Crăciun preciza că este grav bolnav (surd şi aproape paralizat). Demersul procurorilor a fost tardiv, căci Gheorghe Crăciun a încetat din viaţă în 2001.

Miron Constantinescu (1917-1974). Sociolog marxist, care urmase seminarul profesorului Dimitrie Gusti, şi unul dintre puţinii intelectuali din eşaloanele superioare ale PCR (prin urmare, detestat de mai puţin educaţii săi colegi). Director al cotidianului partidului, „Scînteia”, după 23 august 1944; membru al Biroului Politic, 1944-1957; şef al planificării şi, pentru scurt timp, ministru al educaţiei. În 1956, Constantinescu a criticat Securitatea şi modul de conducere al lui Gheorghiu-Dej, iar acesta din urmă s-a răzbunat în iunie 1957, atunci când Constantinescu şi Chişinevschi au fost excluşi din Biroul Politic pentru „încercarea de îndrepta partidul spre anarhie liberalistă şi revizionistă”. După aceasta, a lucrat la Institutul de Cercetări Economice al Academiei, la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” şi la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice Bucureşti. Constantinescu a revenit în viaţa politică după moartea lui Gheorghiu-Dej ca ministru al Educaţiei, apoi membru al Secretariatului Comitetului Central şi membru supleant al Comitetului Executiv. A fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, rector al Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”, iar la sfârşitul vieţii sale, preşedinte al Marii Adunări Naţionale (pseudoparlamentul comunist). În viaţa de familie, a trecut prin încercări extrem de grele. Mai întâi, la începutul anilor ’50, fiul său Horia a murit de apendicită; apoi, în 1968, soţia sa, vechea comunistă Sulamita Bloch-Constantinescu a fost ucisă de propria fiică; în sfârşit, alt fiu, numit tot Horia, a murit îngheţat în timpul unei excursii în Munţii Bucegi. Deşi lipsite de o valoare teoretică deosebită, scrierile lui Constantinescu sunt relevante pentru faptul că au permis restabilirea sociologiei ca disciplină în România după 1965.

Ion Cumpănaşu (1928-?). Figură influentă a aparatului ideologic, în special în perioada Ceauşescu. Inginer agronom, activist UTM, ziarist la „Scânteia” în anii ’50-’60, prim-adjunct al şefului Direcţiei Presă, director general al Cenzurii (1973-1975), preşedinte al Comitetului de Stat pentru Presă şi Tipărituri, director general al AGERPES, redactor şef la „Scânteia” (1983-1984), preşedinte al Departamentului Cultelor (1984-22 decembrie 1989).

Silviu Curticeanu (n. 1933). Jurist, membru PCR din 1959, în perioada Gheorghiu-Dej judecător la Cluj, activist la Secţia pentru Probleme Militare şi de Justiţie a CC al PCR, secretar al preşedintelui RSR (1975-1982), şef al Secţiei Cancelarie a CC (1982-22 decembrie 1989), membru supleant al CPEX şi secretar al CC al PCR.

Ludovic Czeller (n. 1896, Kismarja, Ungaria – m.1952). Rămas în amintirea supravieţuitorilor lagărului comunist prin simularea execuţiilor, Ludovic Czeller a făcut parte dintr-o „elită a morţii” ce a marcat sistemul concentraţionar din România anilor ’50 (alături de Nicolae Moromete, Ştefan Koller, Vasile Ciolpan). Numele său este legat direct de aplicarea „reeducării” din penitenciarele Piteşti, Gherla, Târgşor etc. El tria deţinuţii, trimiţând loturile în diferite penitenciare din ţară, în special la Canal. Împreună cu Iosif Nemeş şi Tudor Sepeanu a reprezentat categoria „oamenilor de teren” implicaţi direct în evenimentele „reeducării”. Fostul torţionar şi informator al Siguranţei şi-a început activitatea profesională ca ucenic într-o moară şi apoi strungar. Între 1919-1920, a participat la tentativa de bolşevizare a Ungariei. După colapsul republicii Sovietice Ungare, a fost internat în Abonz şi Neregyaza, de unde a evadat la 1 ianuarie 1920. S-a întors în România unde, după câţiva ani, în 1933, a fost arestat de Siguranţă pentru infiltrarea comuniştilor în sindicatele din Banat. În 1940 a fost internat în lagărul de la Caracal, iar după dictatul de la Viena s-a întors la Oradea unde şi-a luat angajamentul faţă de Siguranţa maghiară de a nu mai activa în mişcarea muncitorească. Doi ani mai târziu, în 1942, a fost arestat de Siguranţă şi predat contraspionajului (care l-a şi recrutat ulterior ca informator pentru a divulga activitatea unor membrii marcanţi din conducerea organizaţiei de partid orădene). De la statutul de informator al Siguranţei maghiare, Ludovic Czeller a reuşit performanţa de a fi numit în funcţia de comisar-şef la Chestura Poliţiei Oradea la 1 ianuarie 1945. Ulterior este ridicat la funcţia de inspector-şef al Inspectoratului Regional de Siguranţă Oradea/Direcţia Regională a Securităţii Poporului Oradea (aprilie 1948–mai 1950). În calitatea sa de inspector-şef, a instrumentat procesul lotului de partizani din Maramureş, care era întemniţat la Sighet (în iulie 1949). De asemenea, în vara aceluiaşi an, a înăbuşit răscoalele ţăranilor din sudul Aradului, omorând şi arestând peste 200 de oameni. Eficienţa dovedită în reprimarea rebeliunilor ţărăneşti arădene din anul 1949 îi va aduce transferul, în august 1950, la Direcţia Generală a Penitenciarelor, în funcţia de subinspector general şef, iar în anul următor este numit şeful Corpului de Control al Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă. Ludovic Czeller se sinucide la 3 iunie 1952, la puţin timp de la începutul cercetărilor legate de cele petrecute la Piteşti şi în celelalte penitenciare de pe harta „reeducării”.

Florian Dănălache (1915-1984). Strungar, boxeur amator. Exponent tipic al generaţiei de activişti promovaţi şi încurajaţi de Gheorghiu-Dej. Însărcinat de Dej cu descoperirea de tineri muncitori „promiţători”, Dumitru Coliu, anchetatorul profesionist al partidului, a fost probabil naşul politic al satrapului Dănălache. După unele informaţii înclinaţii legionare în tinereţe (Comisia Prezidenţială nu a putut consulta dosarul de cadre al lui FD). Activist al comitetului orăşenesc Bucureşti condus de Alexandru Drăghici, Dănălache îl urmează pe acesta la Ministerul de Interne în calitate de comandant al Direcţiei Trupelor de Grăniceri (1952-1954). Prim-secretar al Comitetului Orăşenesc Bucureşti (1954-1966), ministru al Căilor Ferate, preşedinte al UGSR, preşedinte al UCECOM, membru CC (1955-1979), membru supleant şi respectiv membru al Comitetului Executiv (1967-1974). Asemeni altor favoriţi şi aliaţi ai lui Dej şi Drăghici generalul politic Dănălache a îndeplinit fără a crâcni orice misiune, oricât de absurdă sau penibilă ar fi părut. Tot astfel „tiranul de la Capitală”, cum era supranumit, îşi făcea un titlu de glorie din umilirea subordonaţilor şi din instaurarea unui climat de teroare în toate sectoarele pe care le avea sub control. Supravieţuitorii îşi amintesc satisfacţia sadică pe care a dovedit-o ori de câte ori şi-a putut permite să înjosească intelectualii sau studenţii bucureşteni. Menţionăm pe bază de documente frenezia  sa în faimoasele represiuni antistudenţeşti. Florian Dănălache a pus la cale unele din cele mai abjecte „întruniri demascatoare” ale anilor 1956-1960. În timpul cât a domnit la Capitală nu a existat instituţie în care să nu se fi simţit pumnul de fier al lui Dănălache. Servil cu cei de sus, bădăran cu cei de jos, Dănălache a reprezentat un caz flagrant de incompetenţă etică şi nocivitate socială.

Constantin Dăscălescu (1923-2003). Activist de partid, absolvent al Şcolii Superioare de Partid de pe lângă CC al PCUS, membru al grupului aparatului de partid care l-a susţinut pe Nicolae Ceauşescu în momentul luării puterii, prim secretar al Comitetului Judeţean Galaţi la mijlocul anilor 1970, secretar cu probleme organizatorice al CC, şeful secţiei cadre, prim-ministru al guvernului (1982-1989). Judecat şi condamnat în lotul CPEx. La congresul al X-lea a iniţiat atacul împotriva lui Gheorghe Apostol, menit să-l anihileze politic pe unul din puţinii rivali ai lui Ceauşescu în conducerea PCR. Fostul său şef de cabinet, Şerban Mihăilescu, a fost secretar general în guvernul Adrian Năstase.

Ion Dincă (1928-2007). Activist de partid, cursuri de pregătire politică şi militară, inclusiv Academia „I.V. Stalin” în URSS. Carieră în cadrul Direcţiei Politice a Armatei, aparatului organizatoric şi de cadre, secretar al CC, prim-vice-premier al guvernului, direct implicat în măsurile delirante ale ultimei perioade a dictaturii comuniste. Nu se cunoaşte vreo expresie publică a căinţei sale.

Dobrin Tamara Maria (născută Marincu) n. 18 iunie 1925, Ghimeş Făget, jud. Bacău (d. 5 martie 2002, Bucureşti). Încadrată de secţia cadre în categoria mic burgheză, Tamara Dobrin s-a născut într-o familie în care tatăl era ofiţer al armatei române, iar mama, Senia (Sofia) Lesvoi, deşi casnică, urmase studii universitare în istorie la Universitatea din Iaşi. În 1943, a fost admisă la facultăţile de Medicină şi Litere din Bucureşti, optând pentru prima şi, ulterior, din cauza situaţiei şcolare dezastruoase coroborată cu problemele de sănătate şi dificultăţi financiare, pentru studiile filologice, specializarea psihologie. A urmat şi Şcoala serală de marxism-leninism. Tamara Dobrin s-a format într-un mediu militar. Tatăl său, Ioan Marincu, a fost unul dintre generalii apropiaţi lui Ion Antonescu, fiind înlăturat în 1952 din armată şi partid pentru implicarea în masacrul de la Odessa din 1941. La rându-i, în 1947, Tamara Dobrin devine angajată a Direcţiei Generale a Siguranţei. Părăseşte această slujbă după doar 2 luni, în urma unui episod legat de sustragerea de bunuri din cadrul Direcţiei. Este şi perioada în care îşi cunoaşte viitorul soţ, Virgiliu Dobrin, căpitan în cadrul MAI. Activitatea politică şi-o începe în 1946, în organizaţia de femei a PCR. Intră în rândul membrilor de partid în 1947. Profesional avansează de la gradul de preparator la cel de lector, în cadrul Facultăţii de psihologie. Anul 1965 îi aduce prima promovare importantă. După un ocol la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu”, revine la Universitatea din Bucureşti cu titlul de conferenţiar, dar şi în poziţia de prorector. Conferinţa Naţională a Femeilor din iulie 1966 a desemnat-o ca secretară în Comitetul Executiv al Consiliului Naţional al Femeilor. În 1971 când este numită vicepreşedintă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, apoi vicepreşedintă a Biroului Executiv al aceluiaşi Consiliu până în decembrie 1989. În această funcţie, Tamara Dobrin a coordonat activitatea teatrelor, muzeelor şi ocrotirea patrimoniului cultural. Prima funcţie cu adevărat importantă în partid este alegerea în 1974 ca membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În 1976 devine membru cu drepturi depline, portofoliu pe care îl va păstra până în 1989. Resuscitarea politică a Consiliului Naţional al Femeilor (CNF) în 1978, acolo unde devine vicepreşedinte, a fost pentru Tamara Dobrin oportunitatea pentru ascensiunea în poziţii înalte în FDUS şi în alte organizaţii şi instituţii ale regimului comunist. Tamara Dobrin nu s-a bucurat de o bună faimă. În 1974, profesorul universitar Ion Mihail Popescu semnează un memoriu, pe baza unei sentinţe judecătoreşti a Tribunalului militar dată în februarie 1973, în care se preciza că Tamara Dobrin este responsabilă pentru condamnarea abuzivă în 1958 a unui grup de circa 100 de studenţi de la Facultatea de Filozofie, prin furnizarea de probe false instanţei, iar ulterior, folosindu-se de funcţia de prorector, de sustragerea dovezilor incriminatoare din dosarele studenţilor. În memoriu, este descrisă astfel: ”E un om subiectiv, rău, nedrept. Pe indezirabili îi urmăreşte până în pânzele albe. În universitate i se spune căţeaua. Sub vorbe mieroase ascunde întotdeauna un cuţit care te loveşte când nu te aştepţi. Nici pregătirea ei ştiinţifică nu-i pe măsura titlurilor universitare pe care le are. E temută şi nu respectată. Doar gura e de capul Doamnei Dobrin”. Raportul comisiei de verificare a partidului menţiona în 1950 că „în munca de partid este recalcitrantă şi ambiţioasă, profesional slab pregătită”. În privinţa calităţilor profesionale avea dubii inclusiv Academicianul Mihai Ralea care o caracteriza ca având o „pregătirea rapidă şi superficială”. (L.J.)

Alexandru Drăghici (1913-1993). De profesie lăcătuş mecanic, încadrat de tânăr în mişcarea comunistă, exponent al sectorului proletar din PC din România, Drăghici s-a manifestat activ în anii clandestinităţii. A fost condamnat în procesul Anei Pauker (Craiova, 1936), împreună cu alţi militanţi predestinaţi unor cariere importante. Ajuns la Doftana, Drăghici s-a raliat rapid nucleului condus de Gheorghiu-Dej. Rivalitatea dintre Drăghici şi Ceauşescu a început încă din anii de închisoare şi de lagăr (Caransebeş şi Târgu-Jiu). După 23 august 1944, a condus organizaţia de partid a Capitalei. În 1952, l-a înlocuit pe mazilitul, ulterior arestatul Teohari Georgescu în fruntea Ministerului de Interne. A fost artizanul lichidării lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi organizatorul unor sălbatice campanii de terorizare a populaţiei. Cu sprijinul lui Dej, şi-a dat frâu liber, pornirilor bestiale, organizând proces după proces, înscenare după înscenare. Securitatea sub Drăghici a fost mijlocul prin care Dej şi-a impus linia politică. Nicolae Ceauşescu l-a criticat pe Draghici încă în martie 1956, acuzându-l că profită de relaţiile cu Dej pentru a sustrage Securitatea controlului de partid. În fapt, cei doi aspiranţi la succesiune erau militanţi din categoria cea mai dură. Susţinerea lui Ceausescu drept urmaş de catre Maurer, Chivu Stoica şi Bodnăraş ţinea tocmai de teama acestora în raport cu venirea la putere a şefului Securităţii. Imediat după numirea sa ca prim secretar, Ceauşescu l-a „coborât în sus” pe Drăghici. Acesta devenea secretar al CC, ulterior vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar locul său ca ministru de Interne era luat de unul din foştii subalterni ai lui Ceauşescu la Direcţia Organizatorică, Cornel Onescu. Declinul fostului şef al poliţiei secrete devenise inevitabil. În aprilie 1968, Plenara CC al PCR l-a reabilitat pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi a decis excluderea lui Drăghici din partid. Pe lângă pierderea tuturor demnităţilor de partid şi de stat, în noiembrie 1968, fostul torţionar şef al României a fost degradat din rangul de general colonel şi trecut în rezervă cu gradul de soldat. A lucrat o scurtă perioadă ca director de întreprindere agricolă de stat (IAS), după care s-a pensionat cu o substanţială pensie de ilegalist, continuând să locuiască într-o somptuoasă vilă din cartierul Dorobanţi, pe strada Sofia. Împreună cu soţia sa, ilegalista Marta Cziko, a părăsit România după 1990, sub pretextul întregirii familiei cu una din fiice, stabilită la Budapesta. Era vorba de fapt de o fugă din ţară pentru a nu fi tras la răspundere pe cale penală pentru crimele comise. Până la moarte a refuzat să acorde vreun interviu şi, după toate datele, nu a dovedit vreo formă de căinţă.

Mişu Dulgheru (Dulbergher) (1909-?). Funcţionar comercial, contabil, internat la Târgu-Jiu, protejat al agentului sovietic Vania Didenco (alias Ion Vidraşcu, soţul Raiei Vidraşcu, ulterior şefa Cancelariei CC al PCR). Didenco era unul din conducătorii Serviciului Secret al PC, unde l-a adus pe Dulbergher pe funcţia de inspector al Siguranţei, moment în care îşi schimbă numele în Dulgheru. În 1948 Dulgheru a devenit colonel şi şeful Direcţiei Anchete. „Ca şef al Direcţiei Anchete, Duglheru a coordonat toate acţiunile anchetatorilor Securităţii pe teritoriul României, el patronând practic tot cortegiul de torturi şi crime care s-au petrecut în camerele de anchetă ale Securităţii Poporului în primii patru ani de activitate a acesteia. Mai mult, în acelaşi interval, Dulgheru a coordonat, alături de Alexandru Nicolschi, activitatea de deportare în colonii de muncă a zeci de mii de persoane...” (Marius Oprea, Banalitatea răului, p. 552) În octombrie 1952, Dulgheru a fost debarcat şi arestat pe fondul anihilării grupului Pauker-Luca-Georgescu. Eliberat în 1954, i s-a retras gradul de colonel devenind soldat. Investigat de Comisia Patilineţ-Stoica, constituită în 1968, nu a suferit măsuri penale ori adminsitrative. La acea dată deţinea funcţia de supraveghetor al gunoierilor din Bucureşti. A emigrat definitiv din România în Israel.

Gheorghe Enoiu (născut la 4 nov. 1927, în com. Băiculeşti, sat. Măniceşti, jud. Argeş, decedat în decembrie 2010). Tipograf zeţar, membru PCR din decembrie 1945. Gheorghe Enoiu, colonel de securitate şi şef al Direcţiei de anchete penale între anii 1963-1967, a intrat în Securitate în august 1949 la recomandarea organizaţiei PMR – CFR. În cadrul Securităţii a avut funcţiile de locţiitor al Direcţiei anchete penale, 1960-1963, şi şef al acestei direcţii, 1963-1967. Ca anchetator de securitate a participat la ancheta lotului Vasile Luca, a „elementelor contrarevoluţionare”, arestate după Revoluţia maghiară din octombrie 1956 şi a celor implicaţi în Jaful Băncii de Stat al RPR din iunie 1959, foşti membri ai PCR din ilegalitate. Enoiu a fost principalul anchetator al studenţilor arestaţi în perioada 1956-1957. Metoda lui favorită de anchetă era lovirea deţinuţilor cu pumnii şi picioarele, mai ales în cap, până când aceştia recunoşteau faptele ce le erau imputate. În timpul anchetelor, Enoiu obişnuia să se înfăşoare într-un cearceaf pentru a nu se murdări de sângele victimelor. Paul Goma menţionează că în perioada noiembrie – decembrie 1956, studenţii arestaţi în urma Revoluţiei maghiare din octombrie 1956 au fost torturaţi personal de către Gheorghe Enoiu, iar pe unul dintre colegii lui de facultate, Negrea Ştefan, „l-a bătut în cap, în cap, în cap, până a înnebunit şi s-a spânzurat, la Gherla”, ca o consecinţă directă a bătăilor suferite în timpul anchetelor. Ion Desideriu Sârbu, anchetat şi el de către Enoiu, îl descrie pe fostul său anchetator ca fiind un „caz kafkian, de beţie a puterii, un ins care aspira să stăpânească omenirea prin dosarele ei”. Anchetat în 1967 de către o comisie de partid, a fost îndepărtat din rândul cadrelor active pentru întrebuinţarea în „munca de anchetă” a unor mijloace nepermise ca „presiuni fizice şi morale”. Reîncadrat după aproximativ un an, Enoiu a rămas în Securitate până în decembrie 1989. După acest an, a funcţionat pentru o scurtă perioadă de timp ca jurist la o firmă din Baia Mare, iar ulterior ca jurist la Aeroportul Otopeni până în 1997, când s-a pensionat.

Suzana Gâdea (Susănica) (1919-1996). Inginer chimist metalurg, membru PCR din 1962, profesor şi prorector la Institutul Politehnic Bucureşti, membru al CPEX (1979-1989), ministru al Educatiei şi Învăţământului (1976-1979), preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1979-1989). Instrument entuziast al politicii anticulturale a dictaturii Ceauşescu în faza extremă. Între adjuncţii ei s-a numărat sinistrul Mihai Dulea, cunoscut pentru interzicerea a numeroase lucrări literare.

Teohari Georgescu (1908-1976) Muncitor tipograf, ilegalist, membru al CC şi al secretariatului PC din România, închis la Caransebeş, ministru de interne (6 martie 1945-28 mai 1952), membru al Biroului Politic, secretar al CC al PMR, epurat, împreună cu Ana Pauker şi Vasile Luca, sub acuzaţia de deviere simultană de stânga şi de dreapta la plenara din mai 1952. Arestat şi anchetat timp de 3 ani, a fost eliberat în aprilie 1956. Director la o întreprindere poligrafică, a fost reabilitat la plenara din aprilie 1968. Membru supleant al CC al PCR între 1972 şi 1974. Unul dintre principalii responsabili pentru distrugerea elitelor politice româneşti, Georgescu a fost un comunist fanatic şi a aplicat cu înverşunare politica teroristă împotriva oricărei forme de opoziţie. Ca ministru de Interne a contribuit la sovietizarea ţării, la prigoana împotriva ţărănimii şi la instituirea sistemului concentraţionar din România. A fost, alături de Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Vasile Luca, membru al cvartetului de vârf responsabil pentru aplicarea strategiei sovietice de comunizare a României.

Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965). Muncitor feroviar arestat după grevele din 1933 şi condamnat la zece ani de închisoare după procesul de la Craiova. Lider al „centrului din închisori”, el a evadat din lagărul de la Târgu-Jiu în august 1944 şi a preluat controlul partidului împreună cu grupul Pauker-Luca, atunci când aceştia s-au întors din Uniunea Sovietică în septembrie 1944. Membru al Comitetului Central al PCR din 1935. Maestru al intrigilor de culise, prietenos şi protector în relaţiile cu anturajul său, a încercat să lase impresia de modestie şi bunăvoinţă, chiar şi faţă de criticii săi. În realitate, ca şi Stalin, Rákosi sau Thorez, Gheorghiu-Dej era obsedat de putere şi măcinat de un irepresibil complex de inferioritate faţă de membrii de partid mai vechi şi faţă de intelectuali. Ales secretar general al partidului la Conferinţa Naţională din octombrie 1945, a condus partidul împreună cu Pauker, Luca şi Teohari Georgescu. Gheorghiu-Dej a fost principalul instigator şi beneficiar al asasinării lui Foriş în 1946 şi al arestării lui Pătrăşcanu în 1948. În lupta pentru putere din PCR, a manevrat cu abilitate în cadrul anturajului lui Stalin, susţinut de grupul lui Malenkov, şi a obţinut permisiunea de a o elimina pe Ana Pauker în timpul campaniei anti-sioniste. În această perioadă, principalii aliaţi ai lui Dej au fost Chivu Stoica, Petre Borilă, Gheorghe Apostol şi, mail ales, Iosif Chişinevschi. După 1953, a simulat un „nou curs”, care a fost întrerupt în 1956. Îngrijorat de dezvăluirile Congresului al XX-lea şi înspăimântat de efectele contagioase ale Revoluţiei maghiare, el a oprit orice reforme în interiorul partidului şi a orchestrat un nou val de excluderi, arestări şi persecuţii. Stalinist înveterat, avea o admiraţie absolută pentru proiectele de construcţii grandioase (ca şi discipolul său, Ceauşescu) şi a iniţiat cunoscutul Canal Dunăre-Marea Neagră – în realitate, un imens lagăr de concentrare. Pentru a obţine şi exercita puterea absolută, s-a sprijinit în primul rând pe poliţia secretă (Securitate), condusă la început de agenţii sovietici Pintilie Bodnarenko şi Alexandru Nicolschi, dar ulterior, în timpul ultimei perioade din viaţa lui Gheorghiu-Dej, „etnicizată”. A fost prim-secretar al Comitetului Central şi preşedinte al Consiliului de Stat până la moartea sa, în martie 1965.

Petru Groza (1884-1958). Avocat de profesie, Groza a fost ales de şase ori deputat în parlamentul României interbelice (1919-1927) şi a deţinut funcţia de ministru în guvernele conduse de mareşalul Alexandru Averescu în 1920-1921 şi 1926-1927. În 1933, a înfiinţat Frontul Plugarilor, o organizaţie ţărănească radicală, al cărei sediu era în judeţul Hunedoara. În 1935, Frontul Plugarilor al lui Groza a încheiat o înţelegere de acţiune comună cu PCR. Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, noiembrie 1944-februarie 1945; prim-ministru, 1945-1952; preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, 1952-1958. A considerat retrocedarea Ardealului de Nord la 13 martie 1945, în varianta maximală a Armistiţiului şi în condiţii de păstrare a unor relaţii bune cu minoritatea maghiară, drept cea mai importantă sarcină şi realizare a guvernului său. După ce a fost cel mai important tovarăş de drum al comuniştilor, Groza s-a trezit izolat şi marginalizat politic după 1948. Singurul său rol a fost acela de a da legitimitate pretenţiilor de reprezentare la nivel naţional ale regimului şi de a sublinia legătura dintre etapa iniţială de preluare a puterii şi leninismul radical post-1948. Cu diferite ocazii, el i-a trimis scrisori lui Gheorghiu-Dej şi altor lideri de partid, în care se plângea de marginalizarea sa şi cerea favoruri pentru rude şi prieteni sau eliberarea din închisoare a unor personalităţi culturale şi foşti amici politici.

Ion Iliescu (n. 1930). Activist în cadrul tineretului comunist, membru al CC al UTM în 1949, conduce grupul studenţilor români aflaţi în URSS unde a studiat în cadrul Institutului de Energetică de la Moscova. Membru al Biroului şi secretar CC al UTM, preşedinte al UASR, a participat la acţiuni de intimidare împotriva studenţilor protestari de la sfârşitul anilor 1950. Şef de secţie la CC al PCR, prim secretar al CC al UTC şi ministru pentru problemele tineretului, a fost ales secretar al CC şi membru supleant al CPEx, poziţii pe care le pierde în 1971, când a fost trimis ca secretar cu propaganda la judeţul Timiş. La sfârşitul anilor 1970 a fost prim secretar al Comitetului judeţean de partid Iaşi. Preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (cu rang de ministru), intră într-o perioadă de relativă dizgraţie în 1984. Până la 22 decembrie 1989, director al Editurii Tehnice. După revoluţia din 1989 a devenit liderul Frontului Salvării Naţionale, jucând un rol esenţial în strategia acestei formaţiuni menită să contracareze acţiunile societăţii civile şi ale partidelor democratice. Împreună cu protejatul său din epocă, premierul Petre Roman, a fost direct implicat în aducerea minerilor la Bucureşti şi folosirea lor, sub îndrumarea unor ofiţeri acoperiţi ai serviciilor secrete, pentru neutralizarea şi chiar anihilarea societăţii civile a presei şi a partidelor democratice. În prima sa perioadă, ca preşedinte, a făcut numeroase declaraţii ostile pluralismului şi societăţii de piaţă. Spre deosebire de un Imre Nagy în Ungaria, Iliescu s-a situat constant de partea forţelor regrupate ale nomenclaturii, acceptând şi patronând colaborarea propriului partid cu forţele naţional-securiste («patrulaterul roşu»). Nu a renunţat niciodată în mod explicit la convingerile sale de orientare marxistă. A recunoscut în 2004 că bilanţul comunismului în secolul XX a fost globalmente negativ.

Vasile Luca (1898-1960). Muncitor de origine maghiară (născut Luka László), Luca luptase cu detaşamentele secuieşti împotriva Republicii Sovietice a lui Béla Kun (lucru pentru care va fi criticat ulterior), dar s-a alăturat mişcării comuniste după 1919 şi a condus organizaţia de partid Braşov. Ca lider de sindicat şi membru în conducerea PCR, el a fost arestat şi condamnat în repetate rânduri, fiind încarcerat la Cernăuţi în momentul ultimatumului sovietic din iunie 1940. A rămas în URSS şi a devenit deputat în Sovietul Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. În timpul războiului, a fost colaboratorul cel mai apropiat al Anei Pauker la Moscova. A fost căsătorit cu Elisabeta Luca, care lucrase în aparatul administrativ al Brigăzilor Internaţionale din Spania. Luca s-a întors în România împreună cu Ana Pauker şi a devenit unul dintre cei patru membri de la vârful PCR. În ianuarie 1946, ca şi Ana Pauker, a fost aproape de a fi expulzat din România (Pauker în URSS, iar Luca în Ungaria) ca urmare a planului lui Stalin de a „româniza” partidul. După 1947, el a fost viceprim-ministru şi ministru de Finanţe. Acuzat de sabotare a reformei monetare din 1952, a fost prima ţintă a atacurilor orchestrate de grupul Dej-Chişinevschi-Apostol-Borilă împotriva „facţiunii” celor trei „deviatori,” Pauker, Luca şi Teohari Georgescu. A fost acuzat de a fi avut legături cu poliţia secretă interbelică, Siguranţa, în anii ’30, acuză acceptată cu o resemnare ciudată. Interogat cu brutalitate, a cedat torturilor şi a recunoscut cele mai fantastice acuzaţii. Încercând să le facă pe plac anchetatorilor săi (şi, prin urmare, lui Gheorghiu-Dej), a acuzat-o pe Ana Pauker de „naţionalism sionist”. Prăbuşit psihic şi moral, a trimis nenumărate scrisori şi memorii lui Gheorghiu-Dej din închisoare, jurând credinţă nestrămutată şi implorându-şi fostul coleg să aibă milă faţă de el. Pe marginea acestor scrisori, păstrate în arhiva sa personală (la care Vladimir Tismăneanu a avut acces parţial), Gheorghiu-Dej nota: „Acelaşi porc bătrân şi şarlatan incorigibil”. Acesta era „stilul fratern” din cadrul „nucleului leninist” al PCR. Luca a fost reabilitat postum în 1968. Soţia sa a fost, de asemenea, arestată în 1952 şi ţinută în recluziune solitară pentru câţiva ani.

Ion Gheorghe Maurer (1902-2000). Ca avocat, Maurer a devenit implicat în mişcarea comunistă în anii ’30. În timpul războiului a fost arestat (între 1942 şi 1943), apoi a fost activ în Gărzile Patriotice (o organizaţie controlată de comunişti). Apropiat de Gheorghiu-Dej, a fost pentru scurt timp adjunctul Anei Pauker la Ministerul de Externe (ca avocat, îi apărase pe comunişti în procesul de la Craiova din 1936, în care fuseseră implicaţi Ana Pauker, Drăghici, Moghioroş, Bernath, şi alţii), dar Pauker l-a concediat pe motiv că este persoană pe care „nu se poate pune bază din punct de vedere politic”. Fost director al Institutului de Cercetări Juridice, s-a întors în viaţa politică după 1957 ca ministru de Externe (după moartea lui Grigore Preoteasa), apoi ca preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi, în sfârşit, până la retragerea sa, ca prim-ministru. Maurer a dispărut din viaţa politică după 1974, dar a continuat să se bucure de toate privilegiile unui înalt demnitar de partid. A fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai lui Ceauşescu la succesiunea lui Gheorghiu-Dej, în speranţa că îl va influenţa pe acesta în direcţia unor reforme moderate. Sarcastic, cultivat şi familiarizat cu publicaţiile occidentale în domeniul sociologic şi politic, nu a devenit niciodată un aparatcic (iar birocraţia de partid nu avea încredere în el). Manierele lui de mare senior, vânătorile şi banchetele cu cei doi Ceauşescu ţinute până la jumătatea anilor ’80, reşedinta lui princiară de pe Bulevardul Aviatorilor, în zona rezidenţială, contrastau puternic cu situaţia catastrofală în care se afla România. Detestat de veteranii partidului, care nu l-au iertat niciodată pentru rolul jucat în ascensiunea lui Ceauşescu la putere, Maurer nu a fost căutat pentru a semna „scrisoarea celor şase” în martie 1989. După 1990 nu şi-a exprimat nici un regret pentru activitatea sa de sub Gheorghiu-Dej şi nici pentru cea de sub succesorul acestuia. Abilitatea şi talentul său diplomatic, pe care le-a pus în joc atunci cînd Bucureştiul se angajase pe o linie independentă faţă de conflictul sino-sovietic şi în alte situaţii de criză internaţională, sunt de necontestat. În memoriile sale, Petre Pandrea, cumnatul lui Pătrăşcanu şi un distins intelectual de stânga, îl numeşte pe Maurer „adevăratul Lenin al României”.

Vladimir Mazuru (Mazurov) (1915-?). General maior de Securitate, director general al Direcţiei Generale a Securităţii Statului (1948-1953). Criticat pentru „abateri morale”, a fost trimis ca ambasador la Varşovia la mijlocul anilor 1950.

Manea Mănescu (9 august 1916 – 27 februarie 2009). Economist, ilegalist, Manea Mănescu se prezintă ca exemplul clasic de obedienţă şi servilism faţă de conducerea politică. S-a născut la Brăila, ca fiu al lui Constantin Mănescu, muncitor cazangiu şi militant socialist, şi a avut doi fraţi cu prenume inspirate de panteonul marxist (Lenin Mănescu si Rakovski Mănescu). Între 1936 şi 1940 a urmat cursurile Academiei Comerciale din Bucureşti, lucrând în acelaşi timp ca funcţionar la Ministerul Sănătăţii. În 1940 devine secretar în biroul studenţesc UTC din Bucureşti, fiind arestat în decembrie 1943. Nefiind lămurite condiţiile arestării şi comportamentul său din timpul procesului (exista o declaraţie conform căreia Manea Mănescu ar fi întocmit note informative către Siguranţă privind acţiunile PCR din timpul războiului), acesta nu este primit în partid până în 1947 când, în urma şedinţei Comisiei Controlului de Partid, se hotărăşte încadrarea sa cu stagiu începând de la 23 august 1944. După război a ocupat mai multe funcţii precum cele de: asistent universitar la Academia Comerciala din Bucureşti, Şef al Diviziei cadre şi consilier de planificare la Comisia de Stat a Planificării, director general al Direcţiei Centrale de Statistică sau locţiitor al reprezentantului RPR la CAER, ministru al Finanţelor între 1955-1957 şi prim-vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Problemele de Muncă şi Salarii (1957). Remarcat de Nicolae Ceauşescu în anii ’50, a fost inclus în grupul aparatului de partid pe care liderul comunist s-a bizuit în lupta pentru obţinerea supremaţiei politice după moartea lui Gheorghiu-Dej. La Congresul al IX-lea, Manea Mănescu intră în Comitetul Executiv al partidului şi în Secretariat, iar după câţiva ani devine membru al instanţei supreme, Prezidiul Permanent al CPEx. I-a succedat ca premier (prim-ministru al guvernului, denumire creată atunci în locul aceleia de preşedinte al Consiliului de Miniştri), după pensionare, lui Ion Gh. Maurer în 1974. În anii ’70, Manea Mănescu, în calitatea sa de prim-ministru şi mai apoi de prim-vicepreşedinte al Consiliului Suprem al dezvoltării Economice şi Sociale, a mers pe o linie dogmatică, poziţionându-se împotriva celor care pledau pentru descentralizare economică şi pentru mai multe investiţii în industriile producătoare de bunuri de consum. A rămas în organele de vârf ale Partidului până în 1989. Ca vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi veteran al PCR, a colaborat cu Gogu Rădulescu la perpetuarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi al soţiei acestuia. A fost recompensat cu mai multe distincţii printre care: Ordinul Steaua RSR, clasa I, Ordinul Tudor Vladimirescu, clasa I şi Ordinul „23 august” clasa I. Manea Mănescu s-a evidenţiat prin lipsa completă de măsură în adularea liderului şi în justificarea celor mai dezastruoase decizii economice şi sociale. În 1989 i-a acompaniat pe Nicolae şi Elena Ceauşescu în timpul zborului cu elicopterul de pe acoperişul sediului Comitetului Central până la vila lor de la Snagov, rămânând antologică scena în care acesta i-a sărutat mâna dictatorului. Arestat şi condamnat la zece ani închisoare şi cinci ani interzicerea drepturilor pentru participare la genocid a fost eliberat pe motive de sănătate la începutul anilor ’90. Şi-a publicat fragmente de memorii în săptămânalele pro-Securitate, ultranaţionaliste şi neocomuniste, „România Mare” şi „Totuşi iubirea”.

Alexandru Moghioroş (Magyarosi) (1911-1969). Muncitor ilegalist, implicat în procesul Anei Pauker de la Craiova, deţinut la Jilava, Doftana, Caransebeş. Membru CC al PMR (1945-1968), membru al Biroului Politic (1948-1965) şi al CPEx (1965-1968). Sub pretextul bolii lui Moghioroş, ca şi în cazul lui Petre Borilă, Ceauşescu l-a eliminat din structura supremă (Prezidiul Permanent) a partidului. Secretar al Comitetului Central cu probleme organizatorice în anii 1950 a fost unul din artizanii căderii grupului Pauker-Luca (mai-iunie 1952). A supervizat de facto politica de cadre a PCR şi a fost implicat în acţiunea de colectivizare. Soţia sa, Stela (Esther Radoşoveţkaia), ea însăşi veche militantă, a fost reprezentanta PMR în colegiul de redacţie al revistei Cominformului „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”.

Nicolae Moromete (n. 1912-?). Nicolae Moromete a fost unul dintre cei mai sălbatici şi violenţi comandanţi de penitenciar ai regimului comunist, intrat în memoria deţinuţilor politici sub numele de „Maromet - bestia cu chip de om” de la Jilava, Văcăreşti, Caransebeş, Galaţi şi Chilia Veche. Nicolae Moromete s-a născut pe 13 mai 1912, într-o familie de ţărani săraci, în comuna Valea Ungureni - Piteşti. A făcut cinci clase primare şi s-a angajat ca măturător, apoi om de serviciu la Primăria Bucureşti, unde va lucra până în anul 1941, când a fost mobilizat şi trimis pe frontul de est. În 1945 a intrat în Partidul Comunist, iar din 1947 a fost încadrat în diferite poziţii în Ministerul Afacerilor Interne (MAI) - prim gardian, comandat gardă, comandat de penitenciar la Jilava, Caranşebeş, Galaţi, Formaţiunea Chilia Veche şi locţiitor de comandat pentru pază şi regim la Văcăreşti, ultimul grad fiind cel de locotenent colonel în MAI. Numirea lui Moromete în funcţia de comandant de gardă, cu delegaţie de director interimar de penitenciar la Jilava survine în anul 1949, atunci când regimul carceral devine unul dintre cele mai severe. Transformarea închisorii într-un iad a fost trasată de către Partidul Comunist, după cum însuşi Moromete susţine într-un memoriu din 1955. Lui Moromete i s-a cerut să aplice o „disciplină nemaiîntâlnită”, „întrebuinţând orice metode” în numele luptei de clase, fiind ameninţat că în caz contrar va fi închis la rându-i.În toată perioada cât a lucrat în Direcţia Generala a Penitenciarelor şi Lagărelor de Muncă,  Moromete s-a remarcat prin comportament violent şi limbaj abject la adresa deţinuţilor şi a subalternilor. Torţionarul nu numai ca ordona bătaia deţinuţilor, dar şi participa direct. Un fost deţinut politic trecut prin închisoarea Jilava povesteşte cum, în anul 1950, toţi deţinuţii politicii, în urma evadării a doi iugoslavi din închisoare, au fost scoşi în curte şi obligaţi să treacă dezbrăcaţi printr-un tunel de gardieni înarmaţi cu bâte, în frunte cu Moromete.Torţionarul a utilizat mai multe metode criminale: bătaia deţinuţilor până la epuizare sau eliminare, privarea de alimente (mâncarea era aruncată ostentativ la porci), de medicamente şi îngrijire medicală, impunerea unui regim de muncă extrem de sever şi fixarea unor norme de muncă imposibil de îndeplinit, utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, infirmi sau în vârstă etc.În perioada Galaţi (1952-1954), Moromete a continuat politica lui de exterminare a deţinuţilor politici prin supunerea acestora la munci istovitoare ori reducerea porţiilor de mâncare. Toate aceste lucruri au fost sesizate Procuraturii Galaţi printr-o  scrisoare anonimă, iar în urma anchetei s-a constatat că regimul de detenţie şi de muncă era insuportabil, fapt ce făcea ce rata mortalităţii să fie extrem de ridicată, zilnic decedând 3-5 deţinuţi. O bună parte din mâncarea deţinuţilor era dată la porci, porţiile de hrană erau tăiate pentru vini imaginare, iar mâncarea era oricum proastă şi inconsistentă. Deţinuţii munceau, mâncau şi dormeau în frig, umezeală şi mizerie. Cei bolnavi erau practic lăsaţi să moară pentru că nu primeau medicamente şi îngrijire medicală. Deşi ancheta a relevat abateri grave săvâşite sub comanda lui Moromete şi a propus trecerea lui în rezervă, până la urma acesta a fost caracterizat după cum urmează: „În concluzie, este un tovarăş cinstit, în care se poate avea încredere”. Ca urmare, a fost numit  comandat al Formaţiunii Chilia Veche unde şirul crimelor şi abuzurilor a continuat. Şi aici s-a făcut o anchetă, care a constatat că Moromete a aplicat sistematic pedepse corporale la toţi deţinuţii. La Chilia Veche erau aduşi din toată ţara deţinuţi în vârstă (70 sau 80 de ani), cu infirmităţi fizice (fără o mână, cu proteze la picior), bolnavi. O comisie de medici a constat că o bună parte din deţinuţi erau inapţi de muncă şi totuşi au fost folosiţi la recoltatul stufului, cu norme ridicate şi raţii scăzute. Din cauza condiţiilor de muncă şi a tratamentului brutal la care erau supuşi unii dintre  deţinuţi au preferat să se sinucidă prin spânzurare, înghiţirea de obiecte contondente sau înecare. Ancheta a constatat că şi la aceasta colonie de muncă s-a înregistrat un număr anormal de decese intre octombrie 1958 şi ianuarie 1959.  În cele din urmă, Moromete a fost trecut în rezervă, în 1959, cu drept de asigurare sociala, dar fără să fi fost judecat pentru crimele şi tratamentele inumane prin care au trecut mii de deţinuţi la Jilava, Văcăreşti, Caranşebeş, Galaţi, Chilia Veche. După trecerea în rezervă a fost plasator la un cinematograf din Bucureşti.

Naş Leon (Littman) (1919-). Ilegalist, cu studii liceale la Moineşti, de profesie contabil. Principalul administrator al resurselor financiare (ca şef de facto al secţiei Gospodăriei de Partid a CC al PCR) din septembrie 1946 şi până în 1989. În anii ’50 a colaborat direct cu Simion Babenco, oficial şeful Gospodăriei. Deşi avea rude directe in străinătate, un criteriu de eliminare din nomenclatura în anii 1970 şi 1980, Naş a rămas în poziţia din care controla fondurile valutare, întreprinderile şi fermele Gospodăriei de Partid până la sfârşitul regimului. S-a bucurat de încrederea nelimitată a lui Gheorghiu-Dej, a Licăi Gheorghiu, precum şi a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.

Serghei Nicolau (Nikonov) (1905-1999). Membru al grupului de spioni sovietici din anturajul lui Gheroghiu-Dej din perioada detenţiei de la Doftana(alături de Pantiuşa Bodnarenko, Simion Babenco, Vasile Posteucă-Postanski, Piotr Goncearuc, Mihail Protopopov, Valeriu Bucikov etc.), general locotenent, şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei (1954-1960). Soţia sa Nina a fost secretara personală a lui Gheorghiu-Dej la începutul anilor 1950.

Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg) (1915-1992). Ilegalist basarabean, recrutat de poliţia secretă sovietică după ocuparea Basarabiei, a devenit conducătorul de facto al Securităţii după 1948. A avut o ascensiune fulgerătoare în aparatul represiv comunist. General maior (1945), general locotenent (1959), inspector general la Siguranţa Generală, director general adjunct al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, secretar general la MAI (1949-1961). Unul din principalii responsabili pentru experimentul criminal de la Piteşti. Cel mai probabil agent sovietic. (Pentru detalii, vezi Marius Oprea, Banalitatea răului, pp. 562-565).

Paul Niculescu-Mizil (1923-2008). Născut în Bucureşti, Mizil a fost şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, 1956-1965; membru al Secretariatului Comitetului Central, 1965-1972; membru al Comitetului Executiv, 1965-1989 şi al Prezidiului Permanent, 1969-1974. Sub Ceauşescu, el a deţinut poziţii în executiv, servind ca ministru de Finanţe, ministru al Educaţiei şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Între 1965 şi 1972, a supravegheat secţiile ideologice şi pentru relaţii internaţionale ale PCR. În februarie 1968, ca şef al delegaţiei la întrunirea de la Budapesta pentru pregătirea conferinţei internaţionale a partidelor comuniste şi muncitoreşti, el a făcut un gest spectaculos părăsind întâlnirea în semn de protest pentru atacurile sovietice asupra poziţiei României de apărare a principiului egalităţii şi independenţei în cadrul comunismului mondial. El şi-a pierdut influenţa pe măsură ce politica lui Ceauşescu a devenit din ce în ce mai personalizată şi mai imprevizibilă, devenind marginal din punct de vedere politic în anii ’80, în ciuda faptului că a rămas membru al Comitetului Executiv. După colapsul comunismului în 1989, Mizil s-a aflat printre foştii demnitari comunişti condamnaţi la închisoare. A fost eliberat în 1992. Împreună cu Ion Iliescu (marginalizat în anii 1970), Mizil reprezintă elementele mai puţin dogmatice din anturajul lui Ceauşescu. În ultimii ani, Niculescu-Mizil a devenit extrem de activ în încercarea de a justifica dictatura comunistă în numele unor pretinse valori naţionale. Alături de Manea Mănescu, Ştefan Andrei, Dumitru Popescu şi alţi foşti activişti de vârf, Mizil susţine teza unei discontinuităţi între perioada „cominternistă” (anii 1950) şi cea a direcţiei naţionale, presupus patriotică şi luminată.

Ana Pauker (1893-1960). Născută Ana Rabinsohn, într-o familie de evrei religioşi din Moldova, ea a fost una dintre cele mai importante figuri ale stalinismului românesc şi european. Învăţătoare ca profesie, s-a implicat de tânără în mişcarea socialistă şi s-a căsătorit cu Marcel Pauker, odrasla unei familii influente de ziarişti şi avocaţi de stânga, care erau co-proprietari ai ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa” şi prieteni de familie cu importante personalităţi din lumea politică, juridică şi culturală românească. Arestată în 1922, apoi eliberată din închisoare împreună cu soţul ei, a părăsit România pentru Elveţia. Apoi, a fost activă în mişcarea comunistă din Balcani şi, mai ales, din Franţa, unde a fost trimisă ca instructor al Cominternului împreună cu militantul ceh Eugen Fried (alias Clément), tatăl fiicei sale Maria, acum cetăţean francez. Ana Pauker s-a întors în România, unde a fost arestată pe 14 iulie 1935, adusă în faţa tribunalului împreună cu Alexandru Moghioroş, Alexandru Drăghici şi Liuba Chişinevschi, printre alţii, şi condamnată la 10 ani de închisoare. Înainte de a-şi termina sentinţa, în 1940, a fost schimbată pentru un patriot român arestat de ruşi după ocuparea Basarabiei. Batalionul român al Brigăzilor Internaţionale din Spania se numea „Ana Pauker”. Mai mult, ca semn al admiraţiei pentru cea mai celebrată figură a comunismului românesc, mulţi lideri PCR îşi botezau fetele cu numele ei (Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan şi Virgil Trofin). Din momentul sosirii ei la Moscova, ea a devenit liderul de necontestat al exilaţilor comunişti români din URSS (un grup relativ mic, format din cei care supravieţuiseră epurărilor din perioada Marii Terori, din militanţi de origine basarabeană şi din foşti luptători în Războiul Civil din Spania). Copii ei rezultaţi din căsătoria cu Marcel Pauker, Vladimir şi Tatiana, se aflau de asemenea la Moscova. Zvonurile persistente conform cărora ea ar fi jucat un oarecare rol în denunţarea lui Marcel Pauker la NKVD nu sunt susţinute de evidenţe documentare. Apropiată de Dimitri Manuilski şi Gheorghi Dimitrov, ea a menţinut bune relaţii şi cu alţi lideri comunişti aflaţi în exil la Moscova, precum Palmiro Togliatti, Maurice Thorez şi Dolores Ibárruri. A jucat un rol important în formarea diviziei „Tudor Vladimirescu”, recrutată din rândurile prizonierilor de război români din Uniunea Sovietică, şi în munca de „reeducare” (având relaţii strânse cu colonelul, apoi generalul, Cambrea). După întoarcerea în România, ea a fost pentru aproape un an adevăratul lider al PCR (dovedit prin documente, mărturii şi memorii ale activiştilor din acea perioadă). În toamna lui 1945, ea l-a propus ca secretar general pe Gheorghiu-Dej, pe care îl întâlnise pentru prima dată în 1940, atunci când fusese transferată la Caransebeş după prăbuşirea Doftanei. Deşi iniţial cordiale, relaţiile dintre Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej erau de fapt ambivalene. Ei au ajuns să se deteste reciproc, în ciuda faptului că exista şi un grad de admiraţie mutuală. Deşi au fost mereu suspicioşi unul faţă de celălalt, ei şi-au făcut unul altuia confesiuni periculoase. Ea avea nevoie de prestigiul lui de proletar, în timp ce el s-a folosit de relaţiile ei de la Moscova. Fiecare dintre ei l-a văzut pe celălalt ca pe un rival, dar a existat şi o aproape morbidă atracţie psihologică între ei. Ani după excluderea ei de la conducerea PMR, Gheorghiu-Dej va depăna periodic la şedinţele Biroului Politic amintiri despre pseudoprietenia dintre „Ana noastră” şi „Ghiţuş.” Secretar al Comitetului Central, ministru de Externe după 1947 şi subiect al unui hiperbolic cult al personalităţii, Ana Pauker a fost eliminată din conducerea PCR în 1952. A fost arestată şi interogată între februarie şi iunie 1953 de către colonelul de Securitate Vasile Negrea (mai târziu, general şi adjunct al lui Drăghici la Ministerul de Interne). Sub supraveghere continuă, suspectată de a intenţiona să revină în viaţa politică în timpul perioadei de relativă destalinizare iniţiată de Nikita Hruşciov, ea a fost invitată în 1956 la discuţii cu emisarii lui Gheorghiu-Dej, Apostol, Pîrvulescu, Moghioroş, Borilă şi Ion Vinţe (vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Partid). Ea a refuzat să admită greşeala ei faţă de liderul PMR, s-a declarat nevinovată din punct de vedere politic şi a cerut să-i fie redate drepturile de membru de partid. Sfidându-i pe foştii colegi şi subalterni, ea a cerut explicaţii pentru ceea ce i s-a întîmplat în 1952-1953, inclusiv în legătură cu interogatoriile Securităţii şi cu confiscarea documentelor de familie. A fost operată de cancer mamar la Moscova în 1951 şi, abandonată de toţi prietenii ei, s-a retras în universul familiei. În timpul ultimilor săi ani, a tradus cărţi din franceză şi rusă pentru Editura Politică (obligat anonim).

Andrei Păcuraru (1923-2002). De profesie croitor, membru PCR din 1945, şef-adjunct (1950-1953), apoi şef (1953-1968) al Direcţiei Treburilor Cancelariei CC al PMR/PCR, succedându-i ilegalistei Raia Vidrascu, soţia spionului sovietic Vania Didenko. Tot în anii ’50, o funcţie importantă în Cancelaria CC a avut-o ilegalista Fanny Goldberger, ulterior şefa de cabinet a lui Petre Borilă. Prin poziţia ocupată, Păcuraru a controlat întregul sistem de creare şi circulaţie a dosarelor interne de partid.


Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954). Militant comunist, avocat, sociolog şi economist, născut într-o distinsă familie cu legături în lumea politică şi educat la Leipzig, Pătrăşcanu a fost multă vreme figura cea mai vizibilă a comunismului românesc. Dezgustat de injustiţia socială, el s-a alăturat din tinereţe mişcării socialiste. Pătrăşcanu a scris numeroase lucrări de istorie socială şi critică ideologică. A fost reprezentantul PCR pe lângă Comintern în 1934-1935. În acea perioadă, a avut relaţii strânse cu Elena Filipovici, secretar al Comitetului Central, executată la Moscova în timpul Marii Terori. Acei care au fost apropiaţi de Pătrăşcanu, inclusiv Lena Constante, depun mărturie că el începuse să se îndoiască de sistemul stalinist încă din anii 1930. Ca antifascist convins, însă, el şi-a lăsat deoparte spiritul critic şi a continuat să fie activ în PCR. În timpul războiului, a fost închis pentru o vreme la Târgu-Jiu, unde a intrat în legătură cu Gheorghiu-Dej şi grupul său. Membru al Comitetului Central după 1945, apoi membru al Biroului Politic (1946-1947) şi ministru al Justiţiei, el a fost cel mai activ comunist dintre participanţii la negocierile care au dus la căderea dictaturii mareşalului Ion Antonescu. Distins, erudit, sofisticat, manierat şi rafinat, Pătrăşcanu era exact opusul noii conduceri a PCR (dintre care mulţi se comportau ca noii îmbogăţiţi). Lipsit de sprijin în cadrul partidului, înconjurat de agenţii lui Bodnăraş şi abandonat de Ana Pauker (singurul membru din Secretariat cu care avea relaţii cordiale), Pătrăşcanu era victima ideală a sistemului de epurare instituit după sovietizarea ţării. Gheorghiu-Dej îl detesta şi îl invidia din motive personale, Chişinevschi îl suspecta de înclinaţii naţionaliste, iar ruşii nu l-au iertat pentru comportamentul său demn din timpul negocierilor de armistiţiu. Arestat în 1948, interogat de o echipă condusă de colonelul de Securitate Petre Goncearuk (Petrescu), un agent sovietic, Pătrăşcanu a refuzat să coopereze cu torţionarii săi. După căderea lui Teohari Georgescu, interogatoriile - conduse de ofiţeri români sadici, sub supraveghere sovietică - au devenit din ce în ce mai violente. Urmând instrucţiunile lui Gheorghiu-Dej, ministrul de Interne Alexandru Drăghici era hotărât să smulgă o confesiune din partea lui Pătrăşcanu prin orice mijloace posibile. Pătrăşcanu a rezistat până la sfârşit, dar unii dintre cei pe care îi considera prieteni nu. A fost executat în aprilie 1954, după un simulacru de proces. Reabilitat politic în aprilie 1968, în cadrul încercărilor lui Ceauşescu de a obţine legitimitate restaurând „legalitatea socialistă” şi demolând mitul predecesorului său. Ca ministru al Justiţiei şi membru al cercului de vârf al PCR, Pătrăşcanu a iniţiat măsuri represive şi acte legislative cu grave consecinţe pentru viaţa politică democratică din România. În perioada ministeriatului lui Pătrăşcanu a avut loc înscenarea judiciară împotriva lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi a altor politicieni democraţi. Propria sa lichidare a avut loc într-un sistem al fărădelegii la a cărui construcţie a contribuit el însuşi cu entuziasm.

Lupu Petre (Pressmann) (1920-1989). Ilegalist, membru al grupului aparatului de partid, legat direct de Ceauşescu. În anii războiului a fost deportat în Transnistria, unde a fost unul din liderii reţelei clandestine, alături de Bernath Andrei, Lazăr Grünberg, Ghizela Vass, Barbu Zaharescu (Zuckerman), Ştefan Voicu (Aurel Rotenberg) etc. Activist de seamă al tineretului comunist după război, unde a lucrat cu Nicolae Ceauşescu, a condus Secţia Organizatorică a CC (1950-1952), a fost şeful Direcţiei Treburilor a CC şi, după 1958, a fost alături de Ilie Verdeţ adjunctul lui Ceauşescu la Direcţia Organizatorică a CC. După 1965 membru al CPEx, ministru al Muncii, preşedinte al Colegiului Central de Partid, debarcat în 1984 şi trimis ambasador în Venezuela, iar ulterior în Portugalia. Expert în intrigi, a fost unul din cei mai fideli executanţi ai ordinelor conducerilor de partid în domeniul cadrelor.

Gheorghe Pintilie, Pintilie Bodnarenko zis Pantiuşa, (n. 1902, Tiraspol – d. 1985, Bucureşti). Biografia lui Gheorghe Pintilie, considerat „cel mai important personaj din ierarhia” Securităţii din primii ani ai regimului comunist, este printre cele mai puţin cunoscute din aparatul represiv. Singurele informaţii directe, disponibile până în prezent, sunt cele din hagiografia vremii, care insistă asupra originii sale muncitoreşti (era „fiul al unui cizmar sărac”), a greutăţilor materiale din anii copilăriei şi asupra participării lui la revoluţia din octombrie 1917. Recrutat în anii 1925-1926 de NKVD din Tiraspol, Pintilie a fost trimis în 1928 în România pentru acţiuni de sabotaj şi spionaj, dar şi pentru a sprijini activitatea partidului comunist, scos în afara legii după revolta de la Tatar Bunar. Arestat de organele Siguranţei, a fost închis în mai multe închisori ca Doftana şi Caransebeş, unde l-a cunoscut pe viitorul lider comunist Gheorghiu Dej, fiind unul dintre agenţii sovietici aflaţi în anturajul acestuia alături de Vania Didenco (Ion Vidraşcu), Vasile Posteucă (Postanki), Teodor (Fedia) Rudenko, Serghei Nikonov (Nicolau), Piotr Goncearuk (Petrescu). În perioada detenţiei, a fost membru al „comisiei de control din închisoare”, având ca atribuţii asigurarea contrainformativă a membrilor de partid, identificarea şi îndepărtarea din rândurile acestora a informatorilor Siguranţei. Datorită acestor atribuţii, Pintilie era unul dintre cei mai informaţii membri ai partidului, iar de aceste informaţii a profitat din plin Dej. După 23 august 1944, a devenit director al Direcţia Securităţii Generale a Poporului, înfiinţată după modelul sovietic la 30 august 1948. În acelaşi timp, a fost şi adjunct al rezidenţei sovietice din România. A fost implicat în asasinarea lui Ştefan Foriş şi a altor membri de partid presupuşi informatori ai Siguranţei, precum şi în îndepărtarea rivalilor din partid ca gruparea Pauker-Luca-Teohari şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Potrivit lui Vladimir Tismăneanu, Gheorghe Pintilie a supervizat pregătirea Plenarei din aprilie-mai 1952, dată la care a fost îndepărtată gruparea Pauker-Luca-Teohari. De asemenea, numele lui este direct legat de acţiunea de reeducare prin violenţă de tip Piteşti, desfăşurată în penitenciarul omonim şi în alte închisori politice în anii 1949-1951. Ca adjunct al ministrului de interne, Pintilie a fost şeful Comisiei de internare în lagăre, participând în acelaşi timp şi la şedinţele direcţiei de anchete penale, în cadrul cărora erau stabilite „planurile de anchetă”. Documentele editate până în prezent îl indică de asemenea ca pe unul dintre cei implicaţi activ în reprimarea grupărilor de rezistenţă anticomunistă, existente în anii '40 şi '50. Istoricul Marius Oprea îl consideră pe Gheorghe Pintilie „vinovat în mod direct” de „internarea în lagăr şi deportările a aproape 400.000 de oameni”, dar şi de rele tratamente aplicate deţinuţilor politici. Lupta din interiorul partidului comunist, care s-a răsfrânt şi asupra Ministerului de Interne, a avut consecinţe şi asupra lui Gheorghe Pintilie. Acesta a fost mazilit din funcţia deţinută şi anchetat alături de alţi ilegalişti şi membrii ai partidului comunist. În iulie 1965, a fost îndepărtat în urma Congresului al IX al PCR. Gheorghe Pintilie a decedat la 11 august 1985 în Bucureşti, fiind înmormântat cu onoruri militare.

Constantin Pîrvulescu (1895-1992). Militant comunist şi membru al PCR de la congresul de înfiinţare şi al Comitetului Central din 1929. Arestat în 1934, a evadat şi s-a refugiat în URSS, unde a rămas până la cel de-al II-lea război mondial. În timpul războiului, a fost unul dintre liderii PCR din clandestinitate. În aprilie 1944, împreună cu Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ, Pîrvulescu a condus partidul în perioada în care Ana Pauker era încă în URSS, iar Gheorghiu-Dej în închisoare. Între aprilie şi septembrie 1944, a fost secretarul general provizoriu al partidului. A fost preşedinte al Comisiei Controlului de Partid, 1945-1960 şi membru al Biroului Politic, 1952-1960, dar a pierdut aceste poziţii după Plenara din noiembrie-decembrie 1961, când a fost criticat pentru complicitate cu Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. La Congresul al XII-lea, în 1979, Pîrvulescu, pe atunci în vîrstă de 84 de ani, a protestat pentru că nu i s-a permis să ia cuvântul. Într-un sfârşit, i s-a îngăduit să vorbească, iar el l-a acuzat deschis pe Ceauşescu pentru faptul de a-şi fi pus interesele personale deasupra celor ale ţării. Deşi a fost redus la tăcere rapid, vestea despre acest incident a ajuns în media occidentală. După congres, Pîrvulescu a dispărut din viaţa publică, dar în ciuda zvonurilor, nu a fost ucis. În martie 1989, a semnat „scrisoarea celor şase” veterani ai partidului, îndreptată împotriva politicii lui Ceauşescu. Pîrvulescu a trăit destul de mult pentru a vedea colapsul regimului Ceauşescu în decembrie 1989. A fost căsătorit cu Suzana Pîrvulescu (1898-1942), tot o comunistă militantă, activă în aparatul tehnic al PCR, închisă între 1936-1939.

Nicolae Pleşiţă (1929-2009). General de Securitate, şef al Direcţiei de Securitate, secretar general al MAI, prim adjunct al ministrului de Interne (1976-1988), şef al Direcţiei de Informaţii Externe. Membru al Comisiei de Revizie a CC al PMR şi membru supleant al CC al PCR (1979-1984). Unul dintre cei mai brutali şi agresivi ofiţeri ai Securităţii române. Activ în represiunile împotriva grupărilor de rezistenţă armată din munţi (îndeosebi a celor din munţii Făgăraş). A condus ancheta şi persecuţiile împotriva lui Paul Goma şi a celor care s-au asociat apelului său pentru drepturile omului în primăvara anului 1977. Direct implicat în atentatele împotriva postului de radio „Europa Liberă” şi în acţiuni de colaborare cu organizaţii teroriste de stânga. După căderea comunismului, departe de a regreta trecutul său criminal, Pleşiţă şi-a sfidat şi îşi sfidează victimele în nenumărate publicaţii şi apariţii de televiziune.

Dumitru Popescu (n. 1928). Studii de economie, ziarist, ideolog al partidului în perioada Ceauşescu. Sub Gheorghiu-Dej, redactor şef al „Scânteii tineretului”, director general al AGERPRES, ministru adjunct al culturii. Ca redactor-şef al „Scânteii” după moartea lui Dej, a fost unul dintre principalii promotori ai formulelor encomiastice referitoare la „geniul” secretarului general. Secretar al CC al PCR (1969-1974) şi membru CPEx (1969 - 22 dec. 1989). Rector al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice „Ştefan Gheorghiu” (1981-1989).

Tudor Postelnicu (n. 1931). Strungar, membru PCR din 1953, carieră în aparatul organizatoric, mai întâi în UTM, apoi în cel de partid. Într-o fişă de cadre din 1960 se notează despre el: „În activitatea sa manifestă uneori tendinţe de îngâmfare, se supraapreciază, din care cauză lucrează uneori rigid cu oamenii” (Florica Dobre coord., Securitatea. Structuri-cadre. Obiectiv şi metode, vol. 1, (1948-1967), Bucureşti, Editura Enciclopedică, p. 206. Prim secretar al Comitetului Judeţean Buzău, unde cultivă relaţii strânse cu Nicu Ceauşescu, care îşi efectua stagiul militar într-o unitate de aviaţie (1977). Ministru de interne (1978), ministru secretar de stat, şef al Departamentului Securităţii Statului din Ministerul de interne (1978-1987), ministru de Interne (1987-22 decembrie 1989). Arestat şi condamnat în lotul CPEx (1990). Imediat după prăbuşirea regimului a excalamat: „Am fost un dobitoc”.

Grigore Preoteasa (1915-1957). Unul dintre liderii Frontului Studenţilor Democraţi, creat în 1936 pentru a contrabalansa influenţa Gărzii de Fier în universităţile româneşti şi al cărui preşedinte era Gheorghe (Gogu) Rădulescu. Preoteasa a fost redactorul-şef al ziarului România Liberă din 1944 până în 1946; ministru de Externe, 1955-1957; membru al Biroului Politic şi al Secretariatului CC, însărcinat cu ideologia şi cultura, după iunie 1957. A murit într-un accident de avion la Moscova, în noiembrie 1957. În momentul morţii sale, mulţi dintre membrii elitei de partid îl vedeau ca pe steaua în ascensiune a cercului de intimi ai lui Gheorghiu-Dej. De fapt, moartea lui Preoteasa i-a permis lui Ceauşescu să apară ca principal protejat al liderului suprem.

Gheorghe Rădulescu (1914-1991). Atunci când regimul Ceauşescu a căzut, în decembrie 1989, Rădulescu era ultimul membru al vechii gărzi a PCR care se mai afla în înalta ierarhie de partid şi de stat. Era membru al Biroului Permanent al Comitetului Executiv şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat. Absolvent de studii economice, preşedinte al Frontului Studenţilor Democraţi, organizaţie antifascistă controlată de comunişti în anii ’30, a petrecut anii războiului în URSS. (În 1941, a dezertat din armata română fugind spre liniile sovietice, apoi a fost deportat în Siberia, iar în final s-a alăturat emigraţiei politice de la Moscova). După 1948, a fost anchetat şi ţinut în arest la domiciliu pentru scurtă vreme în anii ’50, apoi a devenit ministru al comerţului, membru al Comitetului Central din 1960, viceprim-ministru şi un membru foarte influent al cercului de intimi ai lui Ceauşescu. Ales în structurile de vârf ale partidului în 1965, a ţinut să-şi păstreze privilegiile şi a participat la crearea cultului lui Ceauşescu. În particular, printre prietenii săi intelectuali, pretinzând că este beat, el îşi exprima greaţa şi dispreţul pentru Conducător, în timp ce public era unul dintre cei mai servili propagandişti şi promotori ai mitului Ceauşescu. Soţia sa, Doina Rudich, care a murit în anii ’80, fusese de asemenea o veterană a partidului. După ce a fost arestat şi judecat împreună cu alţi membri ai Comitetului Executiv, Rădulescu a fost eliberat din motive de sănătate. A murit la începutul anilor ’90 ca pacient al Spitalului Comunităţii Evreieşti (deşi nu era evreu).

Leonte Răutu (1910-1993). Ideologul şef al partidului sub Gheorghiu-Dej. Fiul unui farmacist din oraşul basarabean Bălţi (adevăratul său nume, pe care l-a folosit până în 1945, era Lev Oigenstein), Răutu s-a înscris după absolvirea liceului la Universitatea Bucureşti pentru a studia matematica, dar nu a absolvit niciodată. A intrat de tânăr în mişcarea comunistă şi a fost activ în aparatul de propagandă. A fost editorul ziarului partidului, „Scânteia”, în clandestinitate şi a colaborat cu Ştefan Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Valter Roman, Sorin Toma, Mircea Bălănescu şi Tatiana Leapis (ulterior Bulan), prima soţie a lui Răutu (pe care l-a părăsit pentru Ştefan Foriş). Inteligent, ironic şi bine informat, Răutu citea mai ales literatură rusă şi sovietică. Deşi lipsit de o educaţie sistematică în filosofie, era totuşi unul dintre puţinii activişti care avea un  oarecare grad de cultură marxistă sau chiar nemarxistă. Arestat şi condamnat în anii ’30, a emigrat în URSS după anexarea Basarabiei în 1940. Ca şef al secţiei în limba română la Radio Moscova, a fost unul dintre favoriţii Anei Pauker (Împreună cu Valter Roman şi Petre Borilă). Răutu s-a întors în România în 1945 (la cererea Anei Pauker) şi a fost imediat promovat la vârful aparatului propagandistic al partidului, ca adjunct al lui Chişinevschi, alăturându-se şi echipei editoriale de la „Scânteia”. Articolele sale au fost remarcate pentru ironia acerbă şi pentru vehemenţa invectivelor folosite la adresa inamicilor politici (în special a Partidului Naţional Ţărănesc şi a ziarului său, „Dreptatea”. Împreună cu Silviu Brucan, Ştefan Voicu, Sorin Toma, Nestor Ignat, Nicolae Moraru, Miron Radu Paraschivescu şi Traian Şelmaru, Răutu a fost unul dintre criticii cei mai zeloşi ai democraţiei pluraliste şi a sistemului pluripartinic. Din grupul său, Răutu a recrutat mai târziu nucleul aparatului ideologic al PMR. Recunoscut oficial drept cel mai apropiat colaborator al lui Chişinevschi, membru al Comitetului Central al PMR după 1948; ulterior, după 1956, şef al Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PMR, Răutu a fost, de fapt, dictatorul culturii române până la moartea lui Gheorghiu-Dej. După 1956, nu mai avea pratic alt superior în ierarhia de partid cu excepţia lui Dej, care era puţin interesat de intrigile din viaţa culturală. După moartea lui Stalin, Răutu, care anterior organizase demascarea criticilor şi poeţilor „decadenţi”, a patronat „reconsiderarea moştenirii culturale”. După Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955), a devenit membru supleant al Biroului Politic. Singurul lui rival potenţial era Grigore Preoteasa, care în iunie 1957 devenise membru al Secretariatului Comitetului Central însărcinat cu ideologia. Moartea lui Preoteasa în noiembrie 1957 i-a lăsat lui Răutu mână liberă ca ţar al culturii. De-a lungul anilor, adjuncţii săi au fost Mihail Roller (care se întorsese tot din URSS), Ofelia Manole, Paul Niculescu-Mizil, Nicolae Goldberger (membru al Biroului Politic din anii ’30), Manea Mănescu (însărcinat cu sectorul ştiinţific), Cornel Onescu şi Pavel Ţugui (ulterior exclus din partid pe motiv că îşi ascunsese simpatiile legionare din tinereţe). Suferind de complexul originilor sale sociale şi etnice, Răutu a căutat să fie în termeni buni cu Ceauşescu (relaţia a devenit mai caldă datorită prieteniei dintre soţia lui Răutu, Natalia, şi Elena Ceauşescu). Longevitatea sa politică se explică prin faptul că relaţiile cordiale cu cei doi Ceauşescu se stabiliseră încă de pe vremea lui Dej, precum şi prin abilitatea sa cameleonică de a se adapta la toate întorsăturile şi turnurile  politice. După 1965, a devenit membru al Secretariatului Comitetului Central, membru al Comitetului Executiv, viceprim-ministru însărcinat cu educaţia şi, între 1974 şi 1981, rector al Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”. A fost forţat să demisioneze din conducerea PCR şi să se pensioneze dupa ce una dintre fiice a decis să emigreze împreună cu soţul ei în Statele Unite. Răutu şi-a petrecut ultimii ani în panică şi confuzie: în ciuda satisfacţiei perverse de a-l vedea pe Ceauşescu executat, convulsiile revoluţionare i-au distrus (cel puţin formal) întregul edificiu politic şi simbolic, a cărui construcţie dăduse un sens întregii sale vieţi. În unicul interviu adâncit acordat vreodată de Răutu (cu politologul elveţian Philippe du Bois), el a admis că zeci de mii de oameni au fost victimele sistemului comunist fără însă a-şi exprima cea mai mică remuşcare.

Mihail Roller (1908-1958). Ilegalist, unul din principalii ideologi ai stalinismului din România, adjunct al lui Leonte Răutu la Secţia de Propagandă, desemnat de partid să supravegheze ştiinţele sociale şi în special istoria. Propulsat membru al Academiei RPR, Roller a fost coordonatorul manualului unic de istorie a RPR, document plin de falsificări, devenit unul din textele obligatorii ale educaţiei şcolare în anii 1950. În martie 2011, pe site-ul www.militiaspirituala.ro a apărut un studiu biografic referitor la Mihail Roller, realizat în cooperare cu Institutul Român de Istorie Recentă. Conform informaţiilor din acest material, Mihail Roller s-a născut la data de 6 mai 1908 în comuna Buhuşi, judeţul Neamţ, într-o familie de evrei. A aderat încă din tinereţe la mişcarea comunistă. Aflat la studii, la Berlin şi mai apoi la Paris, Roller a devenit membru al Partidului Comunist German (din 1926) şi al Partidului Comunist Francez (din 1928). Reîntors în România, în 1931, Roller a devenit şi membru al PCdR, îndeplinind diferite sarcini pe linie de partid. Tot din 1931 el a devenit redactor al publicaţiei ilegale „Scânteia”. Până la declanşarea războiului, „inginerul Roller” sau „Rolea”, aşa cum apare în dosarele Siguranţei, avea să fie arestat în trei rânduri (în 1933, 1934 şi în 1938), însă niciodată nu avea să fie condamnat, din lipsă de dovezi. În 1940, Mihail Roller pleacă în Basarabia intrată sub ocupaţie sovietică, după care a fost cooptat în nucleul PCdR de la Moscova, lucrând în echipa Anei Pauker, în cadrul unei structuri create după dizolvarea Cominternului – „Institutul de Cercetare Ştiinţifică nr. 205”. Acest Institut preluase, alături de alte două Institute similare (nr. 99 şi nr. 100), activitatea Cominternului sub aceste denumiri camuflate. Institutul nr. 205 se ocupa, în principal, cu propaganda radiofonică. Tot în perioada în care se afla la Moscova, în anii războiului, se pare că Roller ar fi urmat Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Moscova. În toamna lui 1944, Roller s-a întors la Bucureşti unde a fost recrutat în aparatul de propagandă al partidului unde a urcat rapid în ierarhie. În 1947, sub redacţia lui Roller a apărut manualul de Istorie a României¸ care era prima sinteză marxistă de istorie a României. La redactarea manualului lucrase, alături de Roller, o echipă formată din Dumitru Tudor, Gh. Georgescu-Buzău şi Vasile Maciu. Ascensiunea fulminantă a lui Roller în primii ani ai comunismului era confirmată şi de alegerea, în 1949, ca membru titular al Academiei Române. El a mai contribuit semnificativ la constituirea Muzeului Româno-Rus şi a Institutului de Învăţământ Superior „Maxim Gorki”, destinat învăţământului în limba şi literatura rusă. Considerat multă vreme eminenţa cenuşie a regimului comunist în domeniul ştiinţelor sociale, Roller avea să intre pe o pantă descendentă în a doua jumătate a anilor ’50, după numirea ca prim-adjunct al directorului Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR. În 1956 ajungea pe biroul lui Dej un memoriu privind situaţia istoriografiei româneşti. Semnatarii acestui memoriu, care nu era altceva decât un dur rechizitoriu la adresa tendinţelor promovate în istoriografie de către Roller, erau Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu şi Barbu Câmpina. Roller era acuzat de „orientare antinaţională” şi plagiat. Roller a murit pe neaşteptate. Atunci s-a spus că ar fi fost vorba despre o sinucidere, dar ipoteza nu pare a se susţine. Atât Sorin Toma cât şi Vladimir Tismăneanu susţin că Roller ar fi suferit, în realitate, un atac cerebral sau un atac de cord, care i-ar fi fost fatale. Problemele de sănătate s-au agravat în momentul Plenarei din iunie 1958, când o serie de „ilegalişti” – Constantin Doncea, Vasile Bâgu, Grigore Răceanu – erau acuzaţi de fracţionism şi excluşi din partid. Roller ştia probabil că una dintre cauzele acestei „vânători de vrăjitoare” declanşate de Dej erau şi „celebrele” şedinţe de la ISISP din 1955-1956 în care fostul ilegalist Doncea i-a minimalizat meritele lui Dej în timpul grevelor de la Atelierele „Griviţa” (1933). Odată ce „ilegaliştii” căzuseră, Roller ar fi fost următorul pe listă. (Ş. Bosomitu, M. Burcea

Valter Roman (Ernest Neuländer) (1913-1983). Activist şi intelectual comunist, ofiţer în Brigăzile Internaţionale din Spania, refugiat politic la Moscova unde a condus postul de radio „România Liberă” al Cominternului, direct controlat de CC al PCUS. Revine în ţară în 1945. Şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei (1947-1951), numit general, asemeni altor foşti voluntari din Spania: Ion Rab, cumnatul lui Leonte Răutu, ambasador la Moscova în anii ’50; Minea Stan, şef al Contrainformaţiilor Armatei, Aurel Stancu, şeful Regiunii de Securitate Bucureşti în anii ’50; Pavel Cristescu (Kleinman), şef al Miliţiei în anii 1949-1952); Mihai Burcă; Mihail Florescu (Iacobi); Gheorghe Paraschiv; Grigore Naum, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii în anii ’50; Mihail Boico, comandant al Trupelor de Grăniceri (1949-1953). După ce a deţinut poziţia de ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1951-1953), a fost marginalizat o scurtă perioadă, anchetat pe linie de partid şi a revenit în poziţii relativ influente graţie relaţiei speciale cu Gheorghiu-Dej. Între 1954 şi 1983 director al Editurii Politice, cu rang de adjunct de şef de secţie a CC al PCR. În perioada 1956-1958 a primit sarcină din partea lui Gheorghiu-Dej şi probabil a conducerii PCUS/KGB să poarte discuţii cu Imre Nagy, aflat cu domiciliu forţat în România. În anii 1970 a încurajat colecţia Idei Contemporane la Editura Politică, în care au apărut lucrări importante de filosofie socială şi politică, inclusiv traduceri din gânditori occidentali. Roman a fost căsătorit cu o comunistă spaniolă, Hortensia, care a lucrat la redacţia transmisiunilor în limbi străine a Radiodifuziunii. Fiul lor, Petre, profesor la Institutul Politehnic Bucureşti, a devenit premier şi „lider naţional” al FSN după prăbuşirea dictaturii.

Leontin Sălăjan (Silaghi) (1913-1966). Lăcătuş ilegalist de origine maghiară, membru al fracţiunii transilvănene, ministru adjunct al Sănătăţii, ministru al Forţelor Armate (1955-1966), apropiat al lui Nicolae Ceauşescu. În timpul Revoluţiei maghiare din 1956 a făcut parte, alături de Emil Bodnăraş, Alexandru Drăghici si Ceauşescu din Comandamentul Naţional organizat pentru a împiedica orice posibilă revoltă. Moare în urma unei operaţii chirurgicale eşuate, urmată de o intensă investigaţie.

Tudor Sepeanu (n. 23 oct. 1914). Istoriografia românească îl plasează pe Tudor Sepeanu în fruntea celor care au instrumentat acţiunea criminală din penitenciarele Piteşti, Gherla, Târgu Ocna etc., alături de Pantiuşa Bodnareko, Marin Jianu, Alexandru Nicolschi, Iosif Nemeş şi Ion Baciu. Într-un document din Dosarul personal de cadre al lui Tudor Sepeanu, acesta recunoştea participarea la procesul de reeducare: „Bătaia dintre deţinuţii din penitenciare a fost o chestiune pe care eu am preluat-o odată cu munca Serviciului Inspecţii, ea datând încă de pe timpul când conducea acest serviciu Dl. Nemeş Iosif. Eu am continuat şi am dezvoltat această metodă fără a raporta organului meu superior acest lucru. Am admis a se întrebuinţa şi bătaia pentru cazuri extreme, după cum am arătat mai sus, în scopul de a obţine informaţiile necesare”. Sepeanu a făcut parte din grupul de anchetatori ai persoanelor participante la prima demonstraţie anticomunistă din Piaţa Palatului (nov. 1945) şi în procesele „Sumanelor Negre” (primăvara lui 1946) şi „Tămădău”. Cariera profesională şi-a început-o ca reporter al ziarului Lupta (1934–1937). A luptat în al doilea război mondial. În august 1944, Sepeneau s-a prezentat la sediul provizoriu al CC al PCR, unde a primit diferite însărcinări. Emil Bodnăraş l-a introdus într-o grupă specială din care mai făceau parte Ştefan Mladin, Alexandru Nicolschi, Mişu Dulgheru etc. Această grupă avea misiunea să organizeze o reţea informativă care să supravegheze activitatea partidelor istorice PNL şi PNŢ. De asemenea, a fost trimis de Emil Bodnăraş la Sibiu, unde se afla internat într-o clinică Iuliu Maniu, cu misiunea de a transmite orice mişcare a liderului ţărănist. Ulterior, Sepeanu va fi însărcinat să organizeze filajul tuturor personalităţilor politice ale vremii. Statul major al întregii acţiuni a fost instalat chiar în Vila lui Iuliu Maniu. La această operaţiune au mai participat şi alţi activişti ai CC al PCR, viitori ofiţeri MAI: Mişu Dulgheru, Marin Jianu, Nicolae Prosan, Ion Crişan, Laurian Zamfir. La 8 martie 1945, din ordinul lui Teohari Georgescu, Sepeanu a fost încadrat în MAI împreună cu cei mai sus menţionaţi, ca ajutor şi ulterior şef de grupă II la Corpul Detectivilor. Această grupă avea ca obiectiv problema „partidelor istorice”. A fost şef al Direcţiei Securităţii Capitalei (septembrie 1948–ianuarie 1950) şi inspector general şef al Serviciului Inspecţii din DGP ianuarie 1950–martie 1951. În aprilie 1952, după un an de zile petrecut în funcţia de responsabil organizatoric al Asociaţiei Sportive „Dinamo”, a fost trecut în rezervă. Scos din MAI, Sepeanu a mai lucrat timp de o lună la Ministerul Agriculturii, iar până la arestare, la ministerul Energiei Electrice. A fost arestat la 15 martie 1953 şi condamnat la 8 ani de închisoare (în „procesul torţionarilor”), ulterior graţiat şi pus în libertate la 13 noiembrie 1957, după 4 ani si 8 luni de detenţie.

Ion (Silaghi) Stănescu (n. 23 ianuarie 1929 – d. 5 iunie 2010), de profesie frezor, preşedinte al Consiliului Securităţii Statului şi ministru de interne, prim-secretar al PCR Dâmboviţa şi al Comitetului Regional al PMR Oltenia, activist şi instructor de partid. Era fratele vitreg al fostului ministru comunist al apărării, Leontin Sălăjan, membru supleant al Biroului Politic al CC al PMR şi membru al Comitetului Executiv, după 1965. Ion Stănescu a absolvit şcoala primară în Bucureşti, iar după 23 august 1944 s-a înscris în organizaţia de tineret a Partidului Comunist. Până în 1948, an în care îşi începe cariera de activist, a lucrat ca frezor la Uzinele  „23 August” (Malaxa din perioada interbelică). Intrarea lui în rândurile activiştilor de profesie şi relaţia clientelară faţă de Nicolae Ceauşescu, asemenea altor lideri comunişti din anii 1965 şi 1989, au determinat şi caracterizat ascensiunea lui politică şi activitatea sa în slujba regimului comunist. În cursul anului 1949, a urmat cursurile de şase luni ale şcolii de activişti ai UTM „Filimon Sârbu”, fiind numit la absolvire instructor pe lângă Comitetului Central al UTM. În 1951, după ce a absolvit cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri Politici nr. 2 din Oradea a Ministerului de Interne, a fost încadrat ca instructor cu propaganda în Direcţia Generală Politică a MI, structură condusă la acea dată de Alexandru Drăghici. În 1952, a fost selectat pentru a urma cursurile Şcolii de Ştiinţe Sociale „A. A. Jdanov”, pepiniera de cadre a Partidului Muncitoresc Român, iar în 1955, după absolvirea acestei şcoli, a fost numit instructor în cadrul Secţiei Administrative, structură de partid cu rol de control şi de coordonare a activităţii Ministerului Afacerilor de Interne, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Justiţiei şi Ministerului Muncii. În cadrul acesteia a avut funcţiile de şef sector MAI şi adjunct al secţiei. Până la numirea sa ca preşedinte al Consiliului Securităţii Statului, la 6 mai 1968, a mai avut funcţiile de preşedinte al Comitetului executiv al Sfatului Popular al oraşului Moreni (1958-1964), de prim-secretar al Comitetului Regional al Partidului Muncitoresc Român Oltenia, 1964-1968. În calitatea sa de prim-secretar, a ţinut, în 1964, în prezenţa lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi Iosif Broz Tito, discursul de inaugurare a lucrărilor de la hidrocentrala Porţile de Fier. Numirea lui ca preşedinte al Consiliului Securităţii Statului s-a realizat în contextul înlăturării lui Alexandru Drăghici din rândurile decidenţilor politici şi învinuirea lui, precum şi a principalilor colaboratori, pentru abuzurile săvârşite în anii ’50 ai perioadei comuniste. Ion Stănescu s-a aflat la conducerea CSS între anii 1968-1972, iar în urma unificării cu Ministerul de Interne a deţinut pentru aproximativ un an şi funcţia de ministru, până în martie 1973. Motivul înlocuirii din funcţie l-a reprezentat moartea doctorului Abraham Schehter, medicul personal a lui Nicolae Ceauşescu, şi implicarea lui Stănescu în această moarte suspectă. Pentru elucidarea condiţiilor acestui deces, Ceauşescu a ordonat inclusiv o anchetă, care a avut printre consecinţe şi îndepărtarea acestuia din fruntea Ministerului de Interne. După îndepărtarea sa de la conducerea principalei structuri represive a regimului comunist, a avut funcţii de conducere pe linie de partid şi de stat. Până în martie 1990, a fost şef sector la Gospodăria de Partid a CC al PCR (martie 1973 – martie 1974), secretar al CC al PCR şi şef al Secţiei pentru probleme militare şi de justiţie a CC al PCR, viceprim-ministru al Guvernului (ianuarie 1977 – martie 1978), ministru secretar de stat la Ministerul Construcţiilor Industriale (martie 1978 – martie 1979), ministru secretar de stat la Ministerul Industriei Chimice (martie 1979 – august 1981), şef al Departamentului pentru Construcţii în Străinătate (august 1981 – octombrie 1984), ministrul Turismului şi Sportului (octombrie 1984 – martie 1990), iar între anii 1965 şi 1980 a fost deputat în Marea Adunare Naţională. După Revoluţie, a făcut parte din Partidul Socialist al Muncii şi Partidul Alianţa Socialistă. Alături de un fost ofiţer de Securitate, generalul Neagu Cosma, a publicat după 1989 mai multe lucrări în care atribuia abuzurile comise în anii cincizeci unei Securităţi dominate de elemente alogene şi subordonate total intereselor sovietice. O parte dintre aceste abuzuri le-a considerat şi o consecinţă a lipsei de experienţă a personalului încadrat în Securitate după 1948. Adept al existenţei a două Securităţi, Ion Stănescu considera că, după 1965, în urma românizării aparatului de securitate, aceasta a fost una dintre instituţiile fundamentale care a „contribuit la consolidarea Statului Român, la independenţa şi integritatea sa teritorială, la apărarea valorilor perene ale acestui popor”. Ion Stănescu a avut un rol activ în instaurarea, consolidarea şi supravieţuirea regimului comunist, deţinând funcţii de conducere pe tot parcursul perioadei comuniste.

Surse:
Florica Dobre (coordonator), Membrii CC al PCR. 1945 – 1989. Dicţionar, studiu introductiv de Nicoleta Ionescu Gură, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
Lavinia Betea, Interviu cu Ion Stănescu, în „Jurnalul Naţional”, 7.06.2010, accesibil online la adresa http://www.jurnalul.ro.

Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) (1900-1976). Membru al „Vechii Gărzi” a PC din România, de profesie muncitor, activist sindical la Bucureşti în anii clandestinităţii, instruit la Moscova, ofiţer politic în Brigăzile Internaţionale din Spania, unul din liderii exilului moscovit. Întors în ţară cu Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”, a fost prim-secretar al organizaţiei de partid a Capitalei, între 1950-1953. A deţinut demnităţi de stat în perioada Gheorghiu-Dej, propulasat în Comitetul Politic Executiv şi în Consiliul de Stat de către Ceauşescu pentru a-şi consolida relaţiile cu ilegaliştii. Alături de Vasile Patilineţ, secretar al CC al PCR, însărcinat cu „organele speciale”, a fost în 1967-1968 şeful Comisiei de Reabilitare a lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a altor militanţi comunişti ucişi în URSS şi în România dejistă. A avut soţie originară din URSS.

Ioan Şoltuţiu (n. 1918). Originar din judeţul Cluj, alături de alt securist de tristă faimă, Nicolae Briceag (M. Oprea, Banalitatea răului, p. 567). Ceferist, membru PC din 1937. În 1945 secretar al Comitetului judeţean Cluj, condus în epocă de Kohn Hillel. În 1949 sub protecţia lui Iosif Rangheţ vine la Bucureşti unde a lucrat în cadrul SSI, în cadrul Contrainformaţiilor. Principalul anchetator al lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a altor inculpaţi din acea înscenare judiciară. A lucrat direct cu consilierii sovietici şi a participat în toamna anului 1952 împreună cu Rona Gheorghiu de la Comisia Controlului de Partid (văduva militantului comunist Petre Gheorghe), generalul Mazuru şi procurorul Grigore Râpeanu la procesul Slansky pentru a se inspira în vederea unui proces similar la Bucureşti a lotului Pătrăşcanu. La anchetele din 1967-1968 a refuzat să-şi asume responsabilitatea pentru crimele comise, afirmând că nu a fost decât un simplu executant al ordinelor. După procesul Pătrăşcanu a revenit la Cluj, în 1966 a fost trecut în rezervă cu gradul de colonel. În anii 1960 director adjunct al Bibliotecii Centrale Universitare şi secretar de partid al Centrului Universitar Cluj.

Ion Traian Ştefănescu (n. 1942). Activist de partid cu studii juridice, extrem de apropiat de Nicu Ceauşescu şi grupul său. Preşedinte al UASCR (1971), prim secretar al CC al UTC, prim vice-preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, prim secretar al Comitetului Judeţean Sălaj şi ulterior Dolj, membru supleant al CPEx (1988-22 decembrie 1989). Cultivat, inteligent, arogant şi oportunist, a fost unul din puţinii intelectuali din ultimul CPEx. A servit până la capăt dictatura, preferând o carieră penibilă unei retrageri demne. Documentele de arhivă îl descriu ca pe un entuziast susţinător al efortului lui Ceauşescu de înregimentare a tinerei generaţii sub forma muncii voluntare şi a „şantierelor tineretului”. Tot astfel asemeni unor Mihai Dulea, Tamara Dobrin, Suzana Gâdea şi alţi politruci a contribuit la menţinerea unei atmosfere irespirabile în viaţa culturală românească.

Sorin Toma (n. 1914). Ziarist ilegalist, activ în aparatul de propagandă al PCdR. După anexarea Basarabiei, pleacă în URSS şi activează în presa din Moldova sovietizată. Revine în România cu divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”. Fiul poetului proletcultist A. Toma, a detestat profund valorile culturale autentice. La ordinul organelor superioare, şi în colaborare cu Chişinevschi, a scris nefastul pamflet împotriva lui Tudor Arghezi Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. A condus „Scânteia” între 1947 şi 1960. Exclus din partid în 1963, reprimit în 1970, a emigrat în Israel, unde şi-a scris memoriile. Între colaboratorii săi apropiaţi de la „Scânteia”, dintre care unii au rămas până la sfârşitul regimului în funcţie, pot fi amintiţi: Tudor Olaru, Sergiu Fărcăşan, Ada Gregorian, Eva Szabo (soţia colonelului de Securitate/Contrainformaţii Eugen Szabo), Silviu Brucan, Nestor Ignat, Nicolae Corbu, Sorin Mladoveanu, C. Stănescu şi alţii.

Virgil Trofin (1926-1984). Ajustor mecanic şi cazangiu de locomotivă, membru de vârf al grupului aparatului de partid care i-a permis lui N. Ceauşescu să-i succeadă lui Gheorghiu-Dej în 1965. Membru PC din 1945, Trofin a fost din vreme selectat de cadriştii stalinişti pentru o spectaculoasă succesiune. Membru al CC al UTC (1945-1947), lucrează direct cu N. Ceauşescu. În momentul în care PCR acaparează puterea deplină şi declanşează violenta acţiune de stalinizare a României, Trofin primeşte grad militar şi rangul de aghiotant al lui N. Ceauşescu în cadrul Direcţiei Politice Superioare a Armatei. Funcţia Direcţiei Politice a Armatei, subordonată deopotrivă Secretaritualui CC (T. Georgescu) şi Ministerului Forţelor Armate (E. Bodnăraş) era sistematica îndoctrinare a militarilor români, inocularea convingerilor marxist-leniniste şi mutilarea sentimentelor patriotice în favoarea devotamentului pentru URSS. Înlăturarea grupului Pauker-Luca-Georgescu a permis lui Trofin şi altor activişti din a doua generaţie ascensiuni rapide. Membru supleant al CC al PMR la congresul al II-lea (1955), Trofin a fost instalat în 1956 în funcţia de prim-secretar al CC al UTM, poziţie pe care a deţinut-o până în 1964. Evenimentele din 1956, frământările din rândurile studenţimii române şi maghiare, torentul de nemulţumiri exprimate în lunile de după reprimarea insurecţiei de la Budapesta, i-au permis lui Trofin să se manifeste ca un neînduplecat politruc. În colaborare cu zbirul Florian Dănălache, prim secretar al organizaţiei de partid a Capitalei, urmând sfaturile versatului stalinist Leonte Răutu, Trofin a jucat un rol decisiv în suprimarea tentativelor de liberalizare din mediile universitare şi scriitoriceşti. Între colaboratorii apropiaţi ai lui Trofin îi menţionăm pe Cornel Burtică, preşedintele Centrului Universitar Bucureşti, ulterior preşedinte UASR, activist important în perioada Ceauşescu, eliminat din structuri, iar după 1989 unicul membru al nomenclaturii care a publicat un volum exprimând regrete pentru trecutul său; Ion Iliescu; Ştefan Andrei; Ştefan Bârlea, cumnatul lui Florian Dănălache şi succesorul lui Iliescu ca preşedinte al UASR; Petru Enache, ulterior prim secretar al CC al UTC şi în anii 1980 secretar CC al PCR cu probleme ideologice. La Congresul al IX-lea Trofin a devenit membru supleant al Comitetului Executiv şi secretar al CC cu probleme organizatorice. Împreună cu Patilineţ a contribuit la ruinarea poziţiei politice a lui Alexandru Drăghici (strângere de documente pentru pregătirea plenarei din aprilie 1968). Propulsat membru plin al Comitetului Executiv şi al Prezidiului Permanent, Trofin a fost între 1968-1969 veritabilul număr 2 al PCR. Declinul începe în 1969, când pierde poziţia de secretar al CC şi devine preşedinte al Uniunii Naţionale a CAP-urilor. Preşedinte al sindicatelor între 1971-1972, prim-secretar al Comitetului judeţean Braşov, ministru al Comerţului Exterior, ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei. În noiembrie 1981 a fost exclus din CC şi sancţionat cu „vot de blam cu avertisment”. Destinul politic al lui Vrigil Trofin vorbeşte perfect despre efemera glorie a militanţilor comunişti şi simbolizează înfrângerea istorică a celei de-a doua generaţii staliniste din România postbelică.

Gheorghe Vasilichi (1902-1974). Ilegalist, muncitor tinichigiu, închis alături de Gheorghiu-Dej, Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu în urma procesului din 1934, evadează în 1935. Trimis de Comintern în Franţa, a fost unul din organizatorii mişcării de rezistenţă antinazistă în rândurile muncitorilor imigranţi (FTP-MOI), sub pseudonimul „Victor”. Arestat şi deportat la Dachau. Soţie franceză de origine poloneză. Revenit în ţară în 1945 este pentru scurtă vreme membru al Biroului Politic. Ministru al Învăţământului Public (aprilie 1948-aprilie 1949), a condus operaţia de lichidare a vechii şcoli şi a fost direct implicat în impunerea legii comuniste a învăţământului. Menţinut în CC din raţiuni decorative, a fost preşedinte al UCECOM între 1951-1969.

Ghizela Vass (1912-2004). Ilegalistă, deportată la Vapniaka în timpul războiului, membră a nucleului basarabean din conducerea PCdR. Adjunct al Secţiei Organizatorice a CC al PMR, inspector de cadre al CC, şef şi adjunct de şef de secţie Externe între 1956-1982. Relaţii apropiate cu Elena Ceauşescu, stabilite încă din perioada când aceasta îi fusese subalternă. Căsătorită cu Ladislau Vass, ilegalist de origine maghiară, în anii 1960 adjunct al ministrului Finanţelor şi membru al comisiei de Revizie a CC al PMR.

Ilie Verdeţ (1924-2001). Membru al grupului aparatului de partid, care îi includea şi pe Virgil Trofin, Gheorghe Pană, Vasile Patilineţ, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Ion Stănescu şi Constantin Dăscălescu. Născut dintr-o familie de socialişti din zona minieră Petroşani, Verdeţ a intrat în PCR în 1944. În anii 1950, a mers la Moscova unde a studiat la şcoala de partid a PCUS. După 1960, a fost adjunctul lui Ceauşescu, alături de Lupu Petre (Pressman) şi de Vasile Patilineţ, în cadrul Direcţiei Organizatorice a Comitetului Central. Între 1965 şi 1989, a deţinut poziţii importante în partid, inclusiv cea de membru al Secretariatului CC, membru al Prezidiului Permanent al Comitetului Executiv şi prim-ministru (1979-1982). În ultimii ani ai dictaturii Ceauşescu, din ce în ce mai marginalul Verdeţ a fost preşedintele irelevantei Comisii Centrale de Revizie. Imediat după fuga lui Ceauşescu din clădirea Comitetului Central pe 22 decembrie 1989, Verdeţ a încercat fără succes să formeze un nou guvern, invocând principiile socialismului şi valorile proletare, de fapt, o încercare de ultim moment de a mai salva edificiul leninismului care se prăbuşea în România. Din 1989 şi până la moartea sa în 2001, a fost liderul Partidului Socialist al Muncii, formaţiune radicală de stânga.

Ion Vinţe (János Vincze) (1910-1996). Militant ilegalist, membru al conducerii centrale al PCdR, membru supleant al CC al PMR (1948-1955), ministru adjunct al MAI, general maior de Securitate şi comandant al trupelor de Securitate, şef al Secţiei Administrative a CC al PMR, vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Partid, fiind mâna dreaptă a lui Dumitru Coliu şi şef al grupului de anchetatori. Împreună cu soţia sa, Constanţa Crăciun, ani de zile ministru al Culturii, au fost unul din cuplurile cele mai influente din conducerea PCR. În perioada Ceauşescu, Vinţe a fost vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii Români de Naţionalitate Maghiară.

Iulian Vlad (n. 1931). De profesie învăţător, activist UTC, studii de Drept şi Academia „Ştefan Gheorghiu”. Carieră în cadrul Direcţiei de Învăţământ şi al Direcţiei de Cadre a MAI. Comandant al Şcolii militare de ofiţeri activi ai Securităţii de la Băneasa. Secretar de stat al MAI, însărcinat cu coordonarea „structurilor de contraspionaj”. General colonel, ministru secretar de stat la MAI şi şef al Departamentului Securităţii Statului (1987-22 decembrie 1989). Arestat şi condamnat după căderea regimului comunist.

Ştefan Voitec (1900-1984). Ziarist, militant social-democrat, unul dintre principalii arhitecţi ai lichidării Partidului Social-Democrat prin unificarea forţată cu PCR. Ministru al Educaţiei Naţionale în primul guvern Groza, vicepremier, membru al CC (1948-1984), membru supleant al Biroului Politic sub Gheorghiu-Dej şi preşedinte al Marii Adunări Naţionale (1961-1974).

Alexandru Voitinovici (1915- ?). Preşedinte al Tribunalului Poporului; secretar general la Ministerul Justiţiei (1948); procuror general al RPR (1948-1952); preşedinte al Tribunalului Suprem (1954-1967), revocat. Dramaturg mediocru cunoscut sub pseudonimul Alexandru Voitin. Asemeni generalului magistrat Alexandru Petrescu (care a prezidat numeroase procese politice, inclusiv procesul Maniu din 1947), Voitinovici a fost regizorul nemijlocit a numeroase înscenari judiciare.

Bibliografie
TISMANEANU Vladimir, DOBRINCU Dorin, VASILE Cristian (ed.), Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 785-808

Toate persoanele interesate pot trimite completari la aceste texte la adresa de e-mail [email protected]