Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

La despărțirea de Oana Orlea (1936-2014), un dialog realizat de Dinu Zamfirescu și publicat inițial în Dialog. Supliment cultural 19 (05.1986)

Articol recomandat pentru:Public larg
Oana Orlea (Sursă foto: http://www.europalibera.org/content/article/25471909.html)

„Sufletul celor care suportă o dictatură ca aceea din România este schingiuit, schilodit, dar chiar și un schilod poate să lupte cu disperare, eroic”

Apariţia romanului Oanei Orlea Un sosie en cavale (Evadarea unei sosii) în librăriile franceze marchează, desigur, un dublu eveniment cultural: francez şi român. Este primul ei roman scris în limba franceză și, în plus, editat de exigenta Editions du Seuil. Volumul a fost consacrat, ca şi autoarea lui, de apariţia Oanei Orlea la prestigioasa emisiune Apostrophes a televiziunii franceze. 

Oana Orlea nu este necunoscută pentru cititorul român. Actualmente, ea e stabilită din 1980 în Franţa, ca refugiat politic. Opţiunea de a părăsi România nu este desigur întâmplătoare. A cunoscut acolo, pe viu, ce a însemnat instaurarea regimului actual. Deţinută politic, cu o ţinută exemplară în faţa represiunii, a ţinut cu o deosebită demnitate fruntea sus în închisorile şi lagărele din ţară.

A reuşit, mai târziu, numai graţie unui real talent literar, să poată fi publicată în ţară, dar bineînţeles nu sub adevăratul ei nume. Astăzi, când în Franţa apar zilnic de sub tipar 71 de cărţi, dintre care 40 numai de literatură, trebuie ca opera editată să ofere calităţi deosebite. Un prim roman scris de un străin nu are, în general, mari şanse de apariţie. În cazul Oanei Orlea, credem că romanul ei întruneşte calităţi excepţionale.

Evadarea unei sosii poate da impresia unei intrigi poliţiste. În realitate este o coborâre în infernul sistemului totalitar comunist din România. Aflăm cuplul Kouty(Ceauşescu) şi Prea iubita (consoarta primului), stăpâni absoluţi ai regimului care tinde să distrugă esenţa unui popor. Eroina principală, Leontina a fost aleasă şi s-a lăsat convinsă să devină dublura Prea iubitei. S-o înlocuiască în diverse ocazii spre a limita riscurile unui eventual atentat şi totodată s-o scutească de prestaţii care  o plictiseau. Perioada din viaţa Leontinei, povestită în roman, de la situaţia ei de victimă, apoi de ucenic vrăjitor şi în urmă transformarea ei în dublură, până la accidentala evadare, parcurge gama trăirii oricăruia dintre oamenii aflatori în ţară.

Este o carte de o acută luciditate care se impune să fie citită de noi toţi. Pentru cei mai demult desţăraţi este o luare la cunoştinţă, pentru cei mai recenţi, o retrăire spre neuitare.

Dinu Zamfirescu – Oana Orlea, după emisiunile de la televiziunea franceză şi de la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC, te rog să răspunzi şi pentru cititorii Dialogului la câteva întrebări inspirate de Un sosie en cavale. Scriind în limba franceză, îţi cauţi o altă identitate? O revanşă? Nu rişti să-ţi pierzi în felul acesta originile, mai ales limba?

Oana Orlea – Nu cred că este neapărat căutarea unei noi identităţi, ci mai degrabă o reînnoire a celei vechi. Că vrem sau că nu vrem, nu ne pierdem niciodată total identitatea care s-a plămădit într-un întreg complex spiritual, cultural şi, la urma urmei, politic. Schimbarea limbii însă, poate duce însă la descoperirea unor noi unghiuri ale acestei identităţi. Există, aşa cum am mai spus, pericolul ca limba de origine să mă părăsească, după ce mai întâi eu am părăsit-o, şi folosesc intenţionat verbul a părăsi şi nu a pierde. Acesta este preţul pe care, cred eu, trebuie să-l plătească un scriitor iubindu-şi destul meseria pentru a dori să se exprime chiar şi în condiţia de urgenţă care este exilul. Exilul este astăzi un fenomen difuz, el impune depăşirea barierelor limbii materne. Mă întrebi, de asemenea, dacă nu este o revanşă. Nu-mi place cuvântul. Este o bucurie, pentru că am reuşit – pentru cât timp? – această performanţă acrobatică şi pentru că scrisul ia din ce în ce mai mare importanţă în viaţa mea. 

DZ – Cartea este o înfăţişare, aş spune, foarte realistă a realităţilor româneşti de astăzi în care absurdul se îmbină cu grotescul şi cu tragicul, totodată. De-a lungul acţiunii, minciuna care s-a substituit adevărului irumpe cu o dosebită forţă. Pare a fi a-tot-triumfătoare. Este părerea pe care o ai asupra realităţii româneşti?

OO – Realitatea românescă este compusă dintr-o parte vizibilă şi una secretă. În partea vizibilă, minciuna este, fără îndoială, şi în toate domeniile, a tot triumfătoare. Stridentă şi vulgară, o minciună paţachină. În partea secretă, ea se nuanţează în funcţie de individ şi poate coexista cu un adevăr păstrat cu greu, asediat din toate direcţiile. 

DZ – Nu mai există oare nimeni acolo care să prezerve adevărul obiectiv? Toţi oamenii au fost transformaţi?

OO – Într-un anumit sens, toată naţiunea a fost transformată. Încă de acum câţiva ani, dr. Ion Vianu atrăgea atenţia asupra a ceea ce el numea o psihoză a întregii naţiuni. Această transformare insidioasă, întreţinută de o frică larvară, am suferit-o şi eu, dar nu mi-am dat seama de ea decât venind în Occident, unde am avut alţi termeni de comparaţie. Sufletul celor care suportă o dictatură ca aceea din România este schingiuit, schilodit, dar chiar un schilod poate să lupte cu disperare, eroic. 

DZ – În realitatea românească percepută de mine, cred că a fost substituit adevărului, nu o minciună integrală, cât mai degrabă o totală duplicitate. În romanul tău, îmi pare mai mult implicită decât evidentă. Crezi că această duplicitate-minciună poate altera ireversibil caracterul omului? Mai precis, crezi că omul nou – visul tuturor totalitarismelor – a fost realizat la noi în ţară?

OO – Embrionul acestui om nou se dezvoltă bine în mediul de cultură care i s-a impus. Multe din distrugerile pe care le-a întreprins regimul comunist de-a lungul anilor la noi în ţară sunt ireversibile. Ireversibilă – monumentelor istorice, a frumuseţii satelor noastre, chiar şi a vechilor tradiţii. E puţin probabil ca vreodată copiii să mai cânte colinde pe străzile satelor sistematizate, chiar peste jumătate de secol – zic şi eu aşa, cam la întâmplare – li s-ar da voie să o facă. Puţin probabil că pelicanii se vor mai întoarce vreodată la noi dacă Delta va fi total distrusă, aşa cum s-a şi început distrugerea ei. Mă agăţ însă de gândul că spiritul omului este mai puternic decât un mare stol de pelicani.

DZ – S-ar părea totuşi că în societatea pe care o prezinţi ar mai exista şi oameni care nu abdică de la anumite principii. Mă refer la un pasaj pe care l-am numittestament. Este vorba de scrisoarea găsită asupra unui sinucigaş. „Oraşul se transformă în praf, eu mă voi preface în fum. Respect prea mult viaţa pentru a accepta să trăiesc ca un limax, atâta vreme cât sunt om…Am crezut până în ultimul moment că vom găsi curajul să împiedicăm această distrugere ireversibilă, dar se pare că lăsăm să treacă toate şansele spre a ne regăsi demnitatea.” Crezi, într-adevăr, că regimul a reuşit să asasineze şi speranţa? 

OO – Speranţa există, nu una singură însă, căci din păcate românii nu au, nu mai au, un unic drapel sau oricare alt simbol în jurul căruia să se adune, ceea ce face că speranţa este uneori mistificată şi mistificatoare. Mulţi cred că schimbarea unui singur ar putea însemna o eliberare. Personal, nu cred, am crezut-o poate şi eu, înainte. O speranţă în schimbarea sistemului ar fi singura autentică, dar din nefericire ea nu depinde numai de români. Chiar dacă, prin absurd, s-ar ivi un conducător bun, cinstit, şi cu dorinţă reală de a salva ce se mai poate salva, el ar fi imediat pervertit de sistem. Cel puţin aşa cred. Îmi este puţin teamă că sunt prea categorică, dar astăzi aşa văd eu lucrurile. 

DZ – Zinoviev, prezentându-şi pe al său Homo Sovieticus, mărturiseşte pentru el dragoste şi ură, în acelaşi timp, respect şi dispreţ. Faţă de personajul pe care l-ai creat şi care de fapt există astăzi în tot mai multe exemplare în ţară, ce resimţi? 

OO – Să nu uităm că până mai ieri trăiam şi eu în această lume. Nu am împins masochismul până la a mă dispreţui şi nici cultul personalităţii până la a mă respecta. De fapt, aici mă despart de Zinoviev, de unii dintre scriitorii ruşi, care sacralizează într-un fel noroiul moral. Sentimentul predominant pe care-l aveam în ţară şi pe care l-am exportat odată cu mine este durerea. Durerea pentru ceea ce ar fi trebuit poate să facem şi nu am făcut, durerea pentru ceea ce Leontine n-ar fi trebuit să facă şi totuşi a făcut. Mi s-a întâmplat odată un lucru ciudat. Cineva mi-a adus un disc cu Cântarea României dirijată de Adrian Păunescu. Nu mă voi întinde asupra calităţii versurilor care erau cântate de tinerii chitarişti, pe unul îl şi cunoscusem, talentaţi, cu voci calde şi acorduri sentimentale. M-am trezit plângând şi mi-a trebuit un timp să înţeleg că plângeam de scârbă. 

DZ – În descrierea falsificării realităţii de către regim, cred că ai mers mai departe decât George Orwell. Desigur pentru că ai avut experinţa trăirii acolo. Mimetismul la care ajunge personajul principal este o transformare în sensul unei anihilări totale a personalităţii lui?

OO – Poate că este o problemă de timp. Un mimetism asumat pe durata a multor generaţii de sosii, cred că poate duce la anihilarea totală a personalităţii ei, de vreme ce fuge. La Marc însă, fiul ei, anihilarea este consumată.

DZ – La Orwell, individul fiind în permanenţă supravegheat, chiar când se află singur la el acasă, are totuşi o supapă de siguranţă: să stingă lumina şi nu mai este văzut. În societatea pe care o descrii, de fapt cea din ţară, regimul a mers mai departe pentru că a imprimat individului un permanent complex de vinovăţie care-l paralizează în toate situaţiile; la noi, el nici nu mai stinge lumina. Concepţia represivă o defineşte prin spusele unuia dintre, să-i spunem securişti: „… sunt pentru libertatea totală a ideilor. Dar numai atât timp cât delicventul şi le ascunde în fundul creerului. Cum începe să vorbească, delicventul există şi chiar obiectul delictului. Şi merg mai departe, delicventul care-l ascultă pe primul delicvent devine el însuşi obiect al delictului…orice cetăţean este pentru mine un delicvent”. Crezi că această concepţie, ca şi complexul de care aminteam, explică aşa zisa pasivitate a românilor care îi miră atât de mult pe occidentali? 

OO – Ce întrebare delicată îmi pui! S-a vorbit mult de această pasivitate, în Occident… şi în România. Acum, această pasivitate, lipsa chiar a unui vis de revoltă este o realitate. Dar ceea ce Occidentul nu ştie, noile generaţii de tineri români nu vor să ştie, iar vechea generaţie a dorit la un moment dat să uite, este perioada de rezistenţă a poporului român într-o primă etapă. Mă refer la anii ’47 – ’50 – ’55. Sute de mii de oameni au trecut pe la canal şi în celelalte, nenumărate, mici şi mari puşcării care împânzeau ţara. Ţăranii au plătit atunci un greu tribut, în timpul colectivizării. Nu înţeleg de ce românii îşi dau atâta osteneală să uite această tranşe din istoria noastră. Poate că şi asta face parte din acea transformare insidioasă de care vorbeam mai înainte, dizolvarea personalităţii înglobând şi dizolvarea memoriei. S-a petrecut minunea în 77 cu greva minerilor din Valea Jiului. Şi pe urmă Paul Goma, Dorin Tudoran, Mihai Botez etc. Din păcate, sunt acte izolate. În general, ne-am instalat într-un fel de rezistenţă pasivă care este o capcană, ideea de rezistenţă dispare şi rămâne pasivitatea. Multe ar mai fi de spus în acest sens, parcă îmi este şi teamă să merg în profunzime, aş atinge zone de umbră unde mişună spectre şi animale incolore, cavernicole. Voi reveni deci la suprafaţă pentru a vorbi despre frică mai mult decât despre culpabilitate. Frica de a trece în rândul vinovaţilor, de a fi pus la colţ, colţul celor răi şi nu singur, ci împreună cu întreaga familie. Condiţionare de dresură. 

DZ – Te rog să mă ierţi dacă revin din nou la Orwell, dar acţiunea romanului tău şi atmosfera mi-l sugerează. Spuneam că-l depăşeşti. La el personajele principale erau nu numai conştiente de cele înconjurătoare; şi în conştientul lor, ostile. Deci din plecare o situaţie clară. În romanul tău întreţii suspansul pentru că personajele cheie se lasă modelate. Planează tot timpul o ambiguitate asupra lor şi numai spre final se ajunge la rezistenţă, la o revoltă pe care o simţi pe undeva lentă până atunci. 

OO – Este, mai degrabă, o trezire a instinctului de conservare. Ca şi speranţa, instinctul de autoconservare poate fi şi el mistificat, pervertit. Un fel de sosie a primului. Acest fals instinct de autoconservare acceptă modelarea.

DZ – La începutul procesului de dedublare a personajului Leontinei, ai impresia că ea îl acceptă mai mult din oboseală, o oboseală care a reuşit să-i reducă rezistenţa către modelare. Am avut impresia că redai procesul naşterii oportunismului. Treptat, Leontina începe să accepte ruperea de contact cu exteriorul, adică cu vechiul ei mediu, ceea ce regimul caută s-o facă de fapt cu toată lumea. Să izoleze individul pentru a-l domina şi modela după voie. 

OO – Cred că e vorba de oportunism, căci oportunismul presupune alegerea unei oportunităţi dintre mai multe, există deci posibilitatea unei alegeri şi a unui profit comparabil. Or, Leontine nu are decât o singură posibilitate, aceea de a se pune sub oblăduirea puterii unice. Prin această strungă se bulucesc toţi cei, destul de numeroşi, care îşi închipuie că apropierea de acest unic centru al puterii îi poate pune la adăpost şi le poate da o parcelă din puterea atât de râvnită. Cred că e un loc comun a spune că sclavul pe care îl bate stăpânul se visează stăpân. Această oportunitate  model totalitar duce la izolarea individului.

DZ – Pe măsură ce procesul de dedublare se accentuează, eroina noastră crede să-şi fi găsit un gen de confort interior, unde nu întâlnea nici bucurie, nici frică, se credeainvulnerabilă, fără să realizeze că numai Kouty şi Prea Iubita sunt singurii invulnerabili în cadrul regimului.

OO – Pe termen lung, nici Kouty şi nici Aimée nu sunt invulnerabili. În umbră există Marele Patron care îi supraveghează. Problema vulnerabilităţii sau invulnerabilităţii este relativă, mai ales când lipseşte perspectiva istorică şi oamenii s-au obişnuit să trăiască pe termen scurt.

DZ – Fuga Leontinei, personajul central, în afara perimetrului interzis, aş spune aseptizat şi în care se personalizează minciuna, o găsesc disperată. În fond nu e o încercare de răzvrătire şi nici cel puţin una de autoregăsire. Este o fugă fără speranţă?

OO – Este o fugă instinctivă.

DZ – Ne faci să parcurgem, ca cititori, un univers iraţional şi antiuman. La un moment dat spui: „Să fugi! Aceste cuvinte fluide treceau prin minţi, scuturându-se cu încetul, antrenând odată cu ele resturile unui vis disperat. Ţara se visa aiurea.”

OO – Ţara se visează aiurea, nu altundeva. Nu într-un spaţiu geografic, ci într-un alt timp istoric.

DZ – Cu ocazia evadării Leontinei, de fapt întâmplătoare, reflexele de om liber, uitate, îi revin brusc. Înseamnă asta o speranţă de trezire?

OO – Din punct de vedere individual, fără îndoială. Nu ştiu deloc cum s-ar petrece lucrurile pentru o întregă colectivitate.

DZ – La un moment dat, pe parcursul acţiunii, apare ideia dispariţiei violente a Cuplului conducător. Arăţi că există o anumită dorinţă, mai mult sau mai puţin mărturisită: „Ţara întreagă pândea cel mai mic semn de oboseală, cea mai mică tuse, începutul unei slăbiri bruşte, apariţia unei buhăieli, la Kouty sau la Iubită. Moartea unii dintre cei doi protagonişti ar fi permis speranţa dezintegrării Cuplului.” Închizi paranteza afirmând: „Moartea Cuplului n-ar putea schimba nimic pentru noi sau atât de puţin, încât nici nu merită măcar un vis.” Eşti chiar atât de sigură?

OO – Schimbarea domnilor, bucuria candizilor! Cu atât mai mult în cadrul unui acelaşi sistem totalitar. S-ar ivi poate mici diferenţe, sau o perioadă scurtă de liberalizare, aşa cum am mai trăit şi care s-au dovedit a fi extrem de periculoase, pentru că ne-au anesteziat reacţiile de apărare.

DZ – Redai, după mine, remarcabil evoluţia de la lipsa de frică dim mediul nomenclaturii a robotului sigur de sine, la regăsirea unei frici, să-i spun sănătoase, aceea a propriului liber arbitru. Este o concepţie destul de optimistă în esenţă.

OO – Există un mod de întrebuinţare a fricii. O frică lucidă poate fi un motor. Frica violentă, precisă, poate da naştere la reacţii paradoxale: un laş poate deveni erou, un om curajos se transformă într-o cârpă. Poate, de asemenea, să lase neatinsă integritatea individului, curajosul să rămână curajos etc., dar frica latentă, formată din multe frici mărunte, uneori meschine, deseori strict cu implicaţii materiale – pierderea apartamentului, serviciului, promisiuni de paşaport – afectează structura profundă a curajosului, a laşului, şi a celorlalţi, în care de cele mai multe ori, convieţuiesc aceste două extreme.

DZ – M-a impresionat mult modul în care redai distrugerea fiinţei unui oraş, Bucureştiul. De mai multe ori se vorbeşte în carte de un praf care începe să acopere până şi terasele din cartierul rezervat. Pe moment, nu-i dai atenţie, prins de povestire; când, deodată, te izbeşte imaginea oraşului care pătrunde în universul prezervat, aseptic al eroinei principale, dezintegrându-l. Sunt pasaje zguduitoare. Încerc să redau, în traducere desigur imperfectă, pe cele care mi se par mai semnificative. Eroina constată: „Oraş dispersat în nori, haos de praf pe terasele înalte ale Perimetrului zero. Am adunat o grămăjoară: ţineam oraşul în palmă”. În altă parte citim: „Casele se prăbuşeau unele după altele. Buldozerele spintecau memoria unei întregi populaţii, striveau un mod de viaţă care până atunci îşi salvase o aparentă independenţă. Buldozerele striveau oile, găinile şi câinii, cei slabi se sinucideau.” Şi mai departe „Oraşul invada casa şi dezintegra universul zero al Leontinei. Pământ de ruine. Munţi, pasuri, văi, coline. Largi spărturi în moloz lăsau să se vadă pustiul. Resturi de obiecte, de nerecunoscut sub noua lor formă născută din distrugere. Roşul cărămizilor sparte, grinzi încâlcite de care atârnă cârpe multicolore. Ici şi colo, câteva case rămase în picioare, fragili martori amânaţi, la marginea amintirii şi a uitării. Pe ziduri, o lozincă vopsită alb: Trăiască prietenia dintre popoare. […] Oraşul vechi nu mai există. […] O stradă înverzită…sub freamătul frunzelor, imobilitatea absenţei. Nimeni pe stradă, nimeni în curţi, nici o perdea la ferestre. Uşi largi deschise, altele ferecate cu lanţ şi lacăt. Umbra vagaboantă a unui câine. Într-un mic scuar, un miel priponit. Nu mai există iarbă, mielul paşte gunoaiele pe care i le aduce vântul. […] Trecători se opreau să privească ultimele vestigii ale unui oraş – al lor  – care era aruncat la gunoi. […] Kouty şi Iubita au pulverizat istoria oraşului”. Am rămas cu impresia că resimţi o durere, aş spune, fizică la dispariţia Bucureştiului nostru.

OO – O durere fizică da, dar nu de acum, ci de ani de zile, de când a început distrugerea ţării, distrugere şi ea fizică.  Acum vreo 10-15 ani, nu mai ţin minte exact, s-a întâmplat ceva care la vremea respectivă mi s-a părut extrem de grav şi care pentru mulţi a trecut neobservat. A fost aruncată în aer vechea exploatare minieră de la Roşia Montană, monument natural şi istoric în acelaşi timp, care îşi avea perechea decât undeva în Spania. Au existat voci de protest, câteva mici articole în ziar, dar în rest, nimeni nu a dat prea mare atenţie acestui fapt. Griji, cozi, spaime. Explozia aceea a fost focul de artificiu al inaugurării distrugerii. Am resimţit-o aşa, atunci, ne-am adunat câţiva iubitori ai muntelui, am plâns şi am discutat până la epuizare şi…gata. Şi, sub anestezie, ne-am spus, poate că va rămâne un caz izolat. Distrugerea a continuat în oraşe, de pildă la Cîmpulung Muscel, unde case declarate monumente istorice au fost dărâmate sistematic. Apoi perioada reglementării muzeelor, pivniţele pline de documente şi de obiecte de artă, cărţi mucegăind şi dezintegrându-se. Eram încă la Bucureşti atunci, mulţi dintre noi plimbau durerea asta fizică, ca pe o povară, ca pe o boală. Şi undeva, mereu, falsa speranţă că se va întâmpla o minune care va opri distrugerea. Minunea nu s-a întâmplat, iar eu nu sunt decât purtătorul de cuvânt al celor ce se sufocă sub greutatea acestei dureri fizice.

DZ – Pentru noi, românii situaţiile eroilor romanului sunt imediat perceptibile. Cum reacţionează cititorul francez în faţa lor?

OO – Cititorul francez îmi vorbeşte despre angoasă şi trebuie să mărturisesc că îmi aduce astfel cel mai mare omagiu. Dacă am reuşit să-i fac să simtă angoasa noastră, înseamnă că nu am scris degeaba. Unii mi-au spus că au avut coşmaruri, iar eu am răspuns: foarte bine, aşa şi trebuie. Probabil că mulţi au o oarecare dificultate să extragă realitatea din ceea ce li se pare o ficţiune absurdă, dar din fericire pentru ei, şi pentru noi, cititorul occidental este astăzi mai dispus decât acum 10 ani, să accepte existenţa oroarei fără sânge în prim plan, a realităţii din ţările de est.

DZ – Presupun că după această reuşită premieră franceză, vei persevera cu  noi proiecte literare. Ţi-aş cere prea mult dacă le-ai schiţa pentru cititorii Dialogului?

OO – Ca orice scriitor, după ce am terminat de scris o carte sunt cuprinsă de panică pentru realizarea următoarei. Panica m-a făcut deci să încep imediat un nou roman. Despre pasivitate, despre anestezie, boli care par a deveni cronice şi universale.

Cititorul străin, în special cel francez, care n-a citit încă romanul Oanei Orlea are posibilitatea unor referiri. În afara emisiunii Apostrophes de pe canalul 2 al televiziunii franceze (emisiune difuzată – integral sau parţial – şi în Italia, Elveţia, Belgia, Canada), el a putut citi cu interes recenzii în ziarul parizian La croix, ca şi cea a lui Michèle Berstein în Libération, iar în curând va putea citi şi altele, care au fost deja anunţate.

Pentru cititorii noştri vom reţine din cele apărute în Libération:… romanul disident purtat de valurile istoriei şi de nefericire, care generează talent, este în cel mai bun caz sublim; în cel mai rău, mai este încă atrăgător. În această gamă, „Un sosie en cavale” se situează pe un loc mai mult decât onorabil. „…este construit pe o intrigă de oţel: plecând de la un amănunt verosimil, ajunge ca să urmăreşti logica totalitară pentru a atinge nebunia pură…o femeie care are norocul să-i semene radioasei dictatoare. Mai întâi hărţuită de serviciile secrete, apoi privată de locuinţă, de serviciu,…este zbrobită în mod sistematic. Şi deodată promovarea: va deveni dublul Iubitei, a Prea Iubitei. Dar nu devii sosie dintr-o dată, trebuie să înveţi din nou totul: pieptănătura marxistă, umbletul politic, un surâs care să exprime dragostea faţă de popor, palma larg deschisă în semn de generozitate…

Oana Orlea poate să găsească un teren mai bun pentru a decortica: a) arbitrariul persecuţiei poliţieneşti; b) ridicolul spectacular al marionetelor la putere?… Care este complicitatea poporului în cadrul raportului dragoste-ură al acestei mascarade?”

Această ultimă întrebare pe care o pune Michèle Berstein este poate o întrebare cheie care se poate pune unui popor care suportă vreo dictatură. Este aceeaşi întrebare pe care o pune şi Soljeniţin popoarelor sovietice amorfizate. 

Răspunsul la această întrebare, dureroasă pentru noi, credem că îl aflăm, în parte, în cele scrise de Antonia Constantinescu în recenzia cărţii pe care a făcut-o Lupta: „…frica, personaj, omniprezent, hidra emblematică a regimului, disimularea până la pierderea identităţii, strategia vânatului devenită element valorizat în strategia vânătorului…”.