Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Recenzie: Manuela Marin, Nicolae Ceauşescu. Omul şi cultul, Prefaţă de Virgiliu Țârău, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2016, 490 p.

Articol recomandat pentru:Public larg
Nicolae Ceaușescu. omul și cultul

Ionuţ Marcu

Volumul Manuelei Marin își propune să aducă o contribuție academică nuanțată cu privire la tema cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, un interes academic de termen lung al autoarei. În principal, cercetarea include patru subteme: explicaţia mecanismelor care au permis apariţia şi dezvoltarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, instrumentele de difuzare a acestuia, tipurile de naraţiune propagandistică cu şi despre secretarul general al PCR, reacţiile pozitive şi negative ale populaţiei la acestea.

Metodologic, apreciem modul în care autoarea reuşeşte să îmbine instrumentele metodologice de natură cantitativă cu cele calitative. Foarte utile pentru cititor sunt anexele de la sfârşitul volumului, care reuşesc să întărească, prin grafice și tabele, explicaţiile oferite de autoare în corpul textului. De asemenea, varietatea surselor pe care cercetătoarea le-a folosit (surse arhivistice din fonduri şi colecţii diverse, presă, documente oficiale etc.) reuşeşte să depăşească o perspectivă simplă asupra tematicii, oferind în schimb o analiză nuanţată.

Volumul beneficiază de o bună cunoaştere a literaturii de specialitate. Printre autorii care sunt foarte importanți pentru cercetarea Manuelei Marin se numără Max Weber, Ernst Kantorowicz sau Eric Hobsbawn.

În ansamblu, autoarea preferă să ofere explicaţii instituţionale, dar şi sociologice, evitând să explice apariţia şi dezvoltarea cultului personalităţii doar ca formă a relaţiilor personale dintre membri de partid. Pentru a exemplifica cheia instituţională de analiză pe care o propune, autoarea face o scurtă explicaţie cu privire la motivul pentru care Nicolea Ceauşescu a reuşit să obţină puterea în partid în 1965. Fără a fi prima care oferă această interpretare, Manuela Marin consideră că nu neapărat relaţiile personale dintre baronii epocii Dej au dus la alegerea lui Ceauşescu ca succesor, ci faptul că acesta a reuşit, de-a lungul anilor, să controleze aparatul organizatoric al PMR, punând în funcţii cheie oameni de încredere.

Cultul personalităţii ar fi fost rezultanta unui cumul de factori favorizanţi. Autoarea explică aceasta pe mai multe paliere. În primul rând, structura PCR a oferit cadrul instituţional perfect pentru acumularea puterii totale, fără nicio formă de control, de către Nicolae Ceauşescu. În al doilea rând, teama de o intervenţie sovietică după 21 august 1968 a făcut ca nomenklatura să considere că este necesar să proiecteze imaginea unității indisolubile în jurul secretarului general, lucru care i-a permis acestuia să beneficieze de un sprijin real iniţial, pe care apoi l-a instrumentalizat şi direcţionat într-o putere discreţionară. Nu în ultimul rând, consideră Manuela Marin, structura birocratică şi piramidală, care a fost accentuată de practica rotirii cadrelor, a făcut ca relaţiile clientelare să transforme omagiile aduse lui Nicolae Ceauşescu într-un câştig pentru toate părţile implicate, individualitățile fiind considerate prea periculoase. De exemplu, înlocuirea lui Ilie Verdeț cu Constantin Dăscălescu în funcția de prim-ministru s-a făcut pentru că, așa cum ar fi justificat Elena Ceaușescu: „Verdeț e prea sfătos” (p. 82).

 Accentuarea treptată a controlului exercitat de Ceauşescu asupra partidului poate fi explicată prin schimbările de natură instituţională pe care acesta le operează. Acestea au vizat înlocuirea unor organisme de conducere cu altele (Biroul Politic a fost înlocuit în 1965 cu două structuri: Comitetul Executiv și Secretariatul Permanent, pentru a slăbi puterea baronilor epocii Dej) sau creșterea numerică a pozițiilor din anumite structuri (de exemplu, Comitetul Central ales în 1965 era cu 78% mai mare decât cel ales la congresul anterior). Prin această strategie erau promovați, în primul rând, cei apropiați de Ceaușescu, dar, la fel de important, pierdeau din puterea efectivă vechii nomenklaturiști.

Combinând această analiză instituţională cu dimensiunea personală a relaţiilor de putere din interiorul PCR, autoarea sugerează lipsa de modernitate a partidului, observând că lipsesc relaţiile de natură birocratică, structurate după reguli şi proceduri clare şi de neocolit. Faptul că familiile Ceaușescu și Petrescu (Elena Ceaușescu devine în anii `80 al doilea om în stat, Nicu Ceaușescu a condus UTC-ul, Ilie Ceaușescu își propunea să rescrie istoria patriei după propriile idei militariste și naționaliste etc.) obțin din ce în ce mai multe funcții în partid face ca PCR să devină un adevărat „patrimoniul familiar” al acestora.

Pornind de la aceast cumul de explicaţii, Manuela Marin observă multiplele instrumente propagandistice utilizate (atât în ţară, cât şi în străinătate) pentru propagadarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Aceste două contribuţii empirice sunt cele mai interesante părţi ale volumului, având în vedere că diversele transformări imagistice ale secretarului general al PCR au mai fost analizate (inclusiv de Manuela Marin), iar receptarea cultului personalităţii de către populaţiei suferă de o limitare metodologică importantă, ţinând de sursele disponibile.

Chiar dacă autoarea are probabil dreptate când explică apariţia şi dezvoltarea cultului personalităţii drept consecinţă atât a disfuncţiei organizatorice a partidului, cât şi a contextului internaţional, teama de intervenţia sovietică nu a fost singurul motiv care a făcut ca partidul să alunece înspre omagierea conducătorului. În mod cert chestiunea este una mult mai complexă. De altfel, ar fi fost foarte interesantă o discuţie cu privire la diversele surse de inspiraţie, atât în privința formelor, cât și a conținuturilor, pentru cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Alţi autori au observat preluarea unor tipologii discursive specifice dreptei româneşti interbelice, în anii `70-`80. Modul în care acest fapt poate fi explicat în cheia instituţională pe care o propune Manuela Marin este dificil de indentificat şi, din păcate, nu face parte dintre obiectivele acestui volum.

Mecanismele de propagare a cultului personalităţii au fost, observă cercetătoarea, diverse. Acestea au inclus presa, volumele din diferite specializări, televiziunea, filmul, muzica, radioul, tablourile etc. şi nu s-au limitat la teritoriul României socialiste. Foarte interesant este chiar acest aspect: diversele înţelegeri pe care autorităţile de la Bucureşti le făceau cu edituri din străinătate pentru publicarea volumelor despre Nicolae Ceauşescu în limbi de circulaţie internaţională. De exemplu, în 1973 Institutul de Științe Istorice și Sociale Politice de pe lângă C.C. al PCR a încheiat un acord cu editura Partidului Comunist Italian, Editori Riuniti, care presupunea ca partea italiană să publice patru titluri despre Nicolae Ceaușescu. ISISP se obliga să cumpere 1.000 de exemplare din fiecare carte, în valută italiană, și 250 în valută românească, la prețul pieței din peninsulă. Scopul urmărit era unul dual: atât transmiterea către publicului din străinătate a ideilor promovate de propagada din România, cât şi crearea imaginii de conducător de nivel mondial pentru Ceauşescu, pentru publicul din țară.

În privinţa tipurilor de imagine a conducătorului pe care cercetătoarea le-a identificat, acestea sunt: tânărul revoluţionar, arhitectul României moderne, campionul păcii mondiale şi garantul indepedenței şi unităţii naţionale. Fireşte, această listă pe care o propune lucrarea de faţă nu este, şi nici nu poate fi, exhaustivă. În capitolele dedicate acestei subteme, se au în vedere caracteristicile şi evoluţia acestor reprezentări propagandistice. Ceaușescu era prezentat ca cel mai important ilegalist comunist din perioada interbelică, cel mai mare conducător din istoria poporului român, un „campion” al dezarmării, un om din popor, un lider desăvârșit, pe bună dreptate „cel mai iubit fiu al poporului”. Excesele sunt bine cunoscute, propaganda încercând chiar să atribue spațiului natal al familiei Ceaușescu meritul de a fi printre cele mai vechi lagăre ale omenirii, prin „descoperirea” așa-numitului Australanthropus Olteniensis.

Ultimele două capitole oferă, pe baza documentelor de la CNSAS şi ANIC, o succintă explicaţie cu privire atât la receptarea pozitivă a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, cât şi despre răspunsurile negative la acest fenomen. Fireşte, este dificil de concluzionat cu privire la sinceritatea scrisorilor trimise către secretarul general, dar şi cu privire la relevanța diverselor manifestări negative cu privire la Ceauşescu, raportat la ansamblul populaţiei. Contribuţia adusă în sfârşitul volumului de Manuela Marin este totuşi una importantă deoarece pune în circulaţie o serie de documente inedite foarte utile.

Câteva momente ale lecturii pot trezi chiar și amuzamentul cititorului. Pe lângă observația că Ceaușescu era, în același timp, și „părinte” și „fiu” al „poporului/națiunii”, există diverse relatări care pot fi înțelese numai în spiritul epocii. Așa cum este și interviul pe care îl dă o doamnă pentru revista Flacăra după cutremurul din 1977: „El e, doamne, tovarășul nostru Ceaușescu! Să ne trăiești, maică, să fii sănătos! Uite-l cât e de necăjit, săracu`, în poză. El ne-a dat casă! El nu ne-a lăsat pe drumuri! El ne-a dat apartamentul ăsta și a venit și ne-a întrebat dacă avem tot ce ne trebuie. Aici, la noi, s-a uitat peste tot să vadă dacă totul e la locul lui. S-a dus, maică, să vadă dacă avem balcon! De toate ne-au dat. Uite, avem frigiderul plin de mâncare. Și portocale avem…uite, moșu a primit până și mânuși! Și pălărie! N-o să mai poarte de-acum căciulă moșu, o să poarte pălărie” (pp. 269-270), dar și utilizarea umorului ca formă de rezistență cotidiană: „Un banc imagina o întâlnire între Papă și un grup de credincioși români care au cerut santificarea lui Ceaușescu/-Bine, dar nu îndeplinește condițiile!/Ba da, Sfinte Părinte! S-a născut în iesle, îî suflă vaca la ureche și douăzeci și două de milioane de români se roagă pentru înălțarea lui la cereri” (p. 453).

Multe dintre ideile şi datele, chiar și capitole întregi, din acest volum au mai fost publicate de autoare în celelalte două cărţi anterior publicate. Din această cauză, demersul nu este neapărat unul nou, concluziile acestei cărţi fiind în mare parte cunoscute în câmpul istoriografic. Dorindu-se a fi mai degrabă o continuare şi o îmbunătăţire a ideilor din primele două cărţi scrise, volumul de faţă reuşeşte să fie unul coerent, interesant şi cu puncte de vedere care pot duce la dezbateri academice utile. Problematica cultului personalităţii are de câştigat din perspectiva cunoaşterii istorice grație analizelor de această factură, dovedindu-se faptul că inclusiv temele foarte des abordate de istorici care se ocupă de comunismul românesc pot fi interpretate în maniere inovatoare. Tema este una foarte relevantă pentru societate contemporană, autoarea având dreptate că: „Prăbuşirea în decembrie 1989 a regimului său nu a însemnat şi <<moartea>> lui Nicolae Ceauşescu. Amintirea lui continuă să-i <<bântuie>> pe români, deşi la intensităţi diferite şi în legătură, mai ales, cu moştenirea să socială şi economică” (p. 460).

Concluzionând, volumul Nicolae Ceauşescu. Omul şi cultul al Manuelei Marin reprezintă o contribuţie academică importantă, reuşind să-şi atingă obiectivele anunţate la începutul cărţii. Tema cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu nu este însă închisă din perspectiva cercetării istorice de această lucrare ci, dimpotrivă, ea deschide câteva direcţii epistemice noi. Lectura volumului poate fi utilă nu doar specialiștilor în istoria comunismului, ci și unui public mai larg deoarece aduce informații inedite și interesante despre cultul personalității, de care s-au lovit toți cei care au trăit în România în „Epoca de Aur”.