Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Povestea generaţiei noastre. De la monarhie la democraţie. Liceul Spiru Haret de Matei Cazacu, Ioana Creţoiu şi Ladislau Hajos, prefață de Andrei Pleșu, Ed. Corint, București, 2016

Articol recomandat pentru:Public larg
Povestea generaţiei noastre de Matei Cazacu, Ioana Creţoiu şi Ladislau Hajos

Pe piața editorială a ultimilor ani putem observa o anumită resuscitare a memorialisticii, prin apariția unor antologii pe tema comunismului care încearcă să trezească atenția tinerilor cititori. Nu e de mirare, dacă ne gândim că cei care s-au născut după căderea regimului comunist sunt tot mai mulți și deja maturi (copii născuți după 1989 se apropie de vârsta de 30 de ani!), iar cei care l-au cunoscut prea bine rămân tot mai puțini. În afară de ignoranța circumstanțială a tineretului de azi, mai există și încercările unor autori, venite din superficialitate sau rea-voință, de a crea confuzii și ambiguități, menite să inducă în eroare noua generație despre „raiul comunist”. În acest context, volumul Povestea generaţiei noastre. De la monarhie la democraţie. Liceul Spiru Haret de Matei Cazacu, Ioana Creţoiu şi Ladislau Hajos, publicat cu sprijinul IICCMER, este mai mult decât bine venit, dar este și o carte care se citește cu interes și încântare. Înaintea noastră se deschide un univers fascinant care aduce în prim-plan aspectele cele mai diverse ale regimului comunist.

Unul dintre absolvenții prestigiosului liceu „Spiru Haret” din București, istoricul Matei Cazacu, vine cu ideea (fericită) ca întâlnirea foștilor liceeni, colegi din „generația 1964”, să fie dublată de un volum cu amintiri despre ce au însemnat anii de liceu, cum a fost viața în acele decenii (1950-1970) și ce au făcut ei „în ultimi 50 de ani”. Ideea a fost acceptată, răspunsuri au venit de pe trei continente, rezultatul depășind așteptările. Povestea generaţiei noastre… este o lucrare oarecum atipică, prin accentul analitic și caracterul general al cadrului istoric prezentat. Avem în vedere studiul exhaustiv și care ocupă mai mult de jumătate din volumul cărții, scris de Matei Cazacu și care ar putea să încadreze nu doar liceul „Spiru Haret”, ci orice alt liceu postcomunist și poate funcționa, în mare parte, ca studiu independent pe tema istoriei comunismului. Că „nu este vorba numai de istoria unei generații” aici, observă şi Andrei Pleșu în prefața volumului,  menționând că prima parte a cărții, cea scrisă de Cazacu, oferă „o imagine compactă și tulburătoare a vremurilor, aș spune „neverosimile”, în care s-au format părinții și bunicii”, fiind „rezultatul unei cercetări erudite, cu date riguros verificate, cu statistici și referințe abundente, dar și cu rememorări, pe care numai un martor avizat le putea livra cititorului contemporan” (pp. 6-7). Prezența lui Andrei Pleșu nu e deloc întâmplătoare în această carte, fiind și el absolvent al liceului. Aici au studiat Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Petru Creția, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicu Stenhardt, Bedros Horasangian, Ioana Diaconescu și multe alte personalități care s-au afirmat în diverse domenii, ale căror nume apar, sporadic, în volum. În atenția autorilor nostri se află însă „Generația Războiului Rece”, ultima născută în Regatul României (p. 28), care a cunoscut „patru sau cinci regimuri politice”.

Studiul lui Matei Cazacu pornește pe o ton polemic (care se va disipa treptat), provocat de afirmațiile lui Daniel Barbu („distins politolog român”), conform cărora victimele regimului comunist nu ar depăși mai mult de 8% din numărul total al populației (p. 16). Excelentul capitol care urmează „Sovietizarea României: înfometare, pauperizare, teroare” poate fi interpretat și ca o replică dată analistului citat, chiar dacă, în „Introducere” (pp. 13-25) îi adusese deja multe argumente, documentate și convingătoare. Sunt aduse în discuție atât aspecte în general discutate, cât și unele care nu au prea constituit puncte de interes pentru specialiști (jaful bijuteriilor din 1964, de pildă, cu citate din Mihai Gramatopol, pp. 44-45). Ce a însemnat reforma monetară, „cu enorme consecințe în pauperizarea întregii țări” (p. 71), ni se explică într-un limbaj accesibil și clar, astfel încât un cititor cu puține cunoștințe economice va înțelege fără dificultate. Capitolul „Cartierul nostru” pare că se apropie cel mai mult de noțiunea de scriere memorialistică, începe cu unele elemente biografice, apoi autorul ne face o adevărată incursiune (afectivă, dar documentată!) în istoria și arhitectura interbelică, comunistă și postcomunistă a cartierului Batiște. Două pagini nu sunt suficiente pentru a-i enumera doar pe cei mai importanți locatari din această zonă! Ni se aduce la cunoștință, printre altele, că pe str. Scaune 7, în seiful lui Constantin (Bebe) Brătianu, ani la rând s-au păstrat chiar și „toate secretele statului român” (p. 148). În sfârșit, după ce istoricul pare a epuiza „subiectul”, îi lasă pana povestitorului și în ultimul capitol din partea I a cărții ni se prezintă aventurile unui băiețel (capitolul începe cu grădinița) cu origine socială „nesănătoasă”, fiu de preot; analistul revine însă repede ca să mai insiste asupra manualelor școlare, asupra contextului politic legat de revoluția din Ungaria din 1956, retragerea trupelor sovietice din 1958, noi valuri de teroare, jefuirea Băncii Naționale atribuită evreilor care făcuseră cereri de emigrare (p. 189), totul intercalat cu povești de epocă, detalii surprinzătoare, apare un Sașa Mușat, „troșkist interesant” (p. 190), măsuri absurde de întărire a disciplinei, când se interzicea elevilor să meargă la biserică în noaptea de Înviere (p. 199). „Povestea generației noastre. 1946-1964” de Matei Cazacu, prima parte și cea care a împrumutat titlul volumului, este opera unui istoric atent și perseverent care nu lasă decât arareori povestitorul s-o ia înaintea analistului, stilul sobru lăsând uneori loc (totuși) și ironiei fine, și unor detalii biografice romanțioase sau unor comentarii amuzante. Remarcăm și varietatea surselor citate și aparatul bibliografic impecabil și bogat! Chiar dacă despre regimul comunist s-a scris mult în ultimii ani, studiul lui Matei Cazacu va rămâne cu siguranță unul de referință în domeniu.

Dacă partea întâi a volumului abundă în importante detalii istorice, analize, statistici și citări din autori aproape uitați azi, partea a doua, „Amintiri din anii de liceu”, scrisă de cinci autori – Ștefan Andreescu, Ioana Crețoiu (Casassovici), Roland Filippi, Ladislau Hajos, Adrian Irvin Rozei – aduce în prim-plan ipostaza socio-culturală a epocii. Ioana Crețoiu își structurează povestea într-un stil atrăgător și coerent: Autobiografie, Familia mea, Primii ani de școală, Clasele V-VII, Anii de liceu, Elevii liceului, Timpul liber, Utopii, Bairamuri, Vacanțe școlare, Sfârșitul liceului.  Deși pare a fi o mărturie despre sine, sunt surprinse mai multe aspecte generale, privite dintr-un unghi individual, atunci când, de pildă, ne relatează despre perioada de după 1964, legată de eliberarea deținuților politici, și în casa lor venea Dinu (Constantin) Noica, cel care „ghicea în sarmale”, autoarea regretând soarta eroilor din închisori „care sunt necunoscuți” (p. 242). Aici am găsit și un fragment dramatic și tulburător, demn de o capodoperă cinematografică: „Nu pot să nu amintesc de soția unui fost diplomat care, cât timp soțul ei era la închisoare și ea rămăsese cu patru copii acasă, își găsise de lucru numai la spații verzi, la măturatul aleilor în parcuri. Partea amuzantă este că șeful măturătoarelor era un fost director din Ministerul de Externe. Acesta aștepta până plecau toate femeile la măturat, apoi cu multă politețe îi aducea un tomberon spunându-i: «Excelență, tomberonul Dumneavoastră!»” (p. 221).

„Amintirile pestrițe ale unui adolescent atipic” de Adrian Irvin Rozei vin să completeze partea istorică cu o serie de detalii și precizări culturale, savuroase și, cu siguranță, surprinzătoare pentru tinerii cititori, despre acea perioadă. „Dezertarea” lui Petru Dumitriu (care alesese calea exilului), precum și întâlniri cu mulți scriitori (Radu Tudoran, Marcel Breslașu, Mioara Cremene, Aurora Cornu ș.a.), în țară sau mai târziu, la Paris, o ultimă întâlnire a lui Mihail Sadoveanu, în 1960, la liceul care-i purta numele (p. 287) sunt doar câteva amintiri din lumea literară, capabile să intrige nu doar pe un cititor neavizat, dar și pe specialiștii istoriei literare ( e de menționat și fragmentul legat de uitatul poet George Silviu – „abil mânuitor al limbii române” de la pagina 288). Urmează teatrul, inclusiv cel de marionete, teatrul de revistă, cu actori admirați de liceanul Adrian Irvin Rozei, emisiunile radiofonice preferate, producția cinematografică, atât națională, cât și sovietică, două festivaluri internaționale în anii 1960 (al filmului american și cel francez), aniversarea umoristului evreu Șalom Alehem (p. 301). La festivalul filmului francez vine și actrița Marina Vlady care încă nu-l cunoscuse pe Vladimir Vâsoțki și are o idilă cu actorul român Cristea Avram (p. 313). Actrița principală din filmul „Noaptea de carnaval” (pe drept cuvânt numit o „șarjă satirică la adresa birocrației comuniste”) se numește Ludmila Gurcenko, nu Grușenko (p. 314). Nu e ignorată nici „mai mult decât anosta presă a anilor 1950”, apoi cea din anii 1960, cu apariții culturale valoroase, muzica clasică, interpreți străini care au vizitat România, vedetele de muzică ușoară de altădată, cu „același Francis Lemarque care compusese pentru Edith Piaf textul de la Jonnie tu n’e pas un ange, de fapt, Sanie cu zurgălăi, muzică și text compuse, la origine, în România” (p. 331), unele romane pe care românii le citeau în 1966, fiind traduse în franceză abia peste un deceniu (p. 332), banda desenată, cu personajul vedetă Pif le chien (p. 334). În concluzie, autorul se simte mândru și recunoscător că a putut beneficia, în ciuda vicisitudinilor epocii, de un mediu cultural excepțional (p. 332). Indicele de nume este singurul element a cărui lipsă îl regretăm, care ar fi ajutat nu doar tinerii cititori, dar și specialiștii din diverse domenii să ajungă și să revină mai ușor la informațiile dorite.

Ultima parte nu este deloc mai puțin atrăgătoare: aici toată promoția din 1964 are de răspuns la întrebarea „Ce am făcut în ultimii 50 de ani?”. Au făcut studii superioare, carieră, familii, copii… Cei mai mulți au plecat peste hotare înainte de căderea regimului comunist și s-au afirmat și acolo, în instituții prestigioase. Pentru unii dintre participanții la anchetă, un rezumat de două pagini a unei jumătăți de secol s-a dovedit a fi, cu siguranță, prea puțin și atunci ajungem la concluzia lui Andrei Pleșu din prefață: „cartea care urmează poate fi începutul unei aventuri…”. Să sperăm că această primă și concisă așezare a amintirilor pe hârtie (sau în calculator) le va trezi gustul pentru o mai generoasă rememorare a acelor timpuri. Până atunci, un prim rezultat ne oferă destule surprize și învățăminte.

Liliana Corobca

Expert IICCMER la Compartimentul Exilul românesc