Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Președintele executiv, Radu Preda, participă la comemorarea a 65 de ani de la Deportarea în Bărăgan

Articol recomandat pentru:Public larg
Baragan_Primul_adapost

În perioada 17 – 18 iunie, președintele executiv IICCMER, Radu Preda, va participa la Timișoara, la evenimentele care se organizează cu scopul comemorării a 65 de ani de la Deportarea în Bărăgan. Evenimentele sunt organizate de către Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.

Deportarea în Bărăgan

În noaptea de 17-18 iunie 1951, Securitatea a executat o misiune sugestiv numită în jargonul comunist „dislocare”. Desantul trupelor de securitate a avut loc duminică noaptea, spre luni, după ce oamenii prăznuiseră Rusaliile, una dintre cele mai mari sărbători creştine.

Aparenţa de legalitate a fost legată de un act normativ emis de guvernul comunist, HCM 1154 din 26 octombrie 1950, completat prin HCM 344 din 15 martie 1951, care făcea referire la stabilirea domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane. De fapt, a fost vorba despre deportarea locuitorilor din vestul României situaţi pe graniţa cu Iugoslavia condusă de Iosif Broz Tito, „rebelul” lagărului comunist. În felul acesta comuniştii români, consiliaţi de cei sovietici, urmăreau să creeze un cordon sanitar la graniţa cu Iugoslavia disidentă. În acelaşi timp, partidul scăpa de o serie de „elemente” considerate drept „expolatatoare, duşmani ai regimului comunist, titoişti, colaboratori ai armatei hitleriste” etc. Pe lângă românii bănăţeni au fost ridicaţi şi îmbarcaţi basarabeni şi bucovineni refugiaţi din zonele de est înglobate în URSS, aromâni, şvabi, bulgari, unguri. În acest fel, peste 40.000 mii de persoane, de la nou născuţi, la persoane cu vârste înaintate, au ajuns în stepa Bărăganului. Oamenii au fost luaţi de la casele şi gospodăriile lor, urcaţi în vagoane de vite şi, după o călătorie de două săptămîni, lăsaţi în Bărăgan, unde, sub cerul liber, au fost nevoiţi să-şi încropească un adăpost pentru a supravieţui.

Proveniţi din peste 200 de localităţi din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, deportaţii au înfiinţat în Bărăgan 18 noi comune, în care au muncit şi au trăit în condiţii foarte grele, până în 1956, când li s-a permis să parăsească definitiv domiciliul obligatoriu. Intemperiile, munca epuizantă, bolile şi bătrâneţea au cauzat peste 1700 de decese de-a lungul perioadei de deportare. După 1956 majoritatea lor s-a întors la locurile de baştină, deşi, de cele mai multe ori gospodăriile le fuseseră confiscate sau distruse. Alţii au rămas în continuare în Bărăgan, unde au început să sosească foşti deţinuţi politici eliberaţi, dar obligaţi să trăiască în „domiciliu obligatoriu”.

Viişoara, Lăteşti, Fundata, Răchitoasa, Zagna, Rubla, Bumbăcari sau Măzăreni sunt doar câteva dintre satele intrate în istoria recentă drept locuri ale surghiunului în epoca comunistă.