Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

“Procesul unui grup de spioni în slujba Vaticanului”- 10-17 septembrie 1951

Articol recomandat pentru:Public larg
Episcopul Adalbert Boros

Decretul de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice emis la 1 decembrie 1948 a fost pregătit de autorităţile comuniste printr-un şir de legi şi numeroase arestări în rândul episcopilor greco-catolici. Planul de interzicere a cultului greco-catolic s-a derulat rapid în cursul anului 1948. La 18 iulie regimul a denunțat Concordatul cu Vaticanul, iar la 3 august a urmat emiterea Decretului-lege nr. 175, potrivit căruia biserica îşi pierdea influenţa asupra şcolilor confesionale, care urmau să fie naționalizate. În 4 august 1948 a fost adoptat Decretul-lege nr. 177 care stabilea o nouă reglementare a regimului cultelor, micșorând numărul eparhiilor (episcopiilor). La puţin timp după aceasta a urmat reducerea numărului ierarhilor catolici prin decret guvernamental. Între 28 și 29 octombrie au fost arestaţi şi întemniţaţi mulți episcopi greco-catolici (Preasfinţitul Episcop Ioan Suciu, la Blaj; Preasfinţitul Iuliu Hossu, la Cluj; Preasfinţitul Episcop Ioan Bălan la Lugoj) iar lăcaşurile de cult au intrat în proprietatea statului.

Au existat preoţi greco-catolici care şi-au continuat activitatea în ciuda eforturilor autorităţilor comuniste de a-i anihila. Episcopii care au rezistat prigoanei comuniste alegând calea clandestinităţii erau catalogaţi de putere drept „duşmani ai democraţiei populare, spioni în slujba imperialismului anglo-american” şi se aflau în atenţia Securităţii. La 20 august 1949 a fost emis un Decret care prevedea pedepse până la 8 ani închisoare, cu confiscarea bunurilor, pentru credincioșii greco-catolici care i-ar fi susținut pe aceşti clerici. Rezistenţa anticomunistă clericală greco-catolică ce se crease în acea perioadă în Transilvania şi Banat a reuşit să păstreze legăturile cu Nunțiatura Apostolică de la București prin intermediul curierilor. Nunţiatura i-a sprijinit financiar pe preoții greco-catolici care deciseseră să îşi păstreze cultul în clandestinitate.

La 7 iulie 1950 guvernul a rupt relaţiile diplomatice cu Vaticanul. Pe 19 iulie ’50 au fost arestați angajații Nunțiaturii Apostolice din București, împreună cu preoții şi călugării de la Catedrala „Sf. Iosif”. La doar un an de la aceste evenimente a urmat procesul „agenturii spionilor Vaticanului din România”, care s-a desfăşurat la Tribunalul Militar din Bucureşti în intervalul 10-17 septembrie 1951 și pe care îl putem încadra în acea categorie de procese-spectacol de tip stalinist instrumentate de comunişti în anii ’50. În timpul anchetelor Securităţii ce precedau aceste procese, majoritatea celor învinuiţi ceda presiunilor fizice și psihice iar în speranța că ar putea scăpa cu o sentinţă mai uşoară ei recunoșteau toate acuzațiile inventate de anchetatori. Urma apoi stigmatizarea de către instanţa de judecată a celor aflaţi pe banca acuzaţilor în faţa unui public zgomotos format din activişti ai partidului.

Lotul de „spioni ai Vaticanului” căruia i s-a înscenat procesul din septembrie ’51 a fost format din şase prelaţi greco-catolici: Augustin Pacha, episcop romano-catolic de Timişoara; Iosif Schubert, episcop clandestin, parohul catedralei „Sf. Iosif”din Bucureşti; Adalbert Boroş, episcop clandestin, rectorul Seminarului Teologic din Timişoara; Ioan Heber, secretarul Diecezei de Timişoara; Iosif Waltner, şeful Cancelariei Episcopale din Timişoara, Clement Gatti, preot la biserica italiană din Bucureşti şi patru laici: Eraldo Pintori, funcţionar al Legaţiei Italiei la Bucureşti; Lazăr Ştefănescu şi Gheorghe Săndulescu, preşedintele, respectiv vicepreşedintele Partidului Social Creştin aflat în ilegalitate şi medicul Petre Ţopa, fost subsecretar de stat în perioada interbelică. Rechizitoriul procurorilor îi învinuia pe cei zece de numeroase infracţiuni, pentru ca la final condamnările pronunţate să aibă o legitimitate juridică: „trădare şi complot în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian”, „agenţi ai spionajului americano-englez, crimă de uneltire contra ordinii economice şi sociale, infracţiunea de înlesnire de trecere frauduloasă a frontierei, instigare, complicitate, deţinere de aur şi valute”.

În ceea ce priveşte pedepsele pe care învinuiţii le-au primit, acestea variau de la muncă silnică pe viaţă (în cazul a cinci dintre inculpați), la condamnări între 10 și 18 ani de închisoare, cât au primit ceilalţi cinci dintre ei. Episcopul Adalbert Boroş a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a fost eliberat în 1964; episcopul Schubert a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă şi a fost eliberat în 1964, primind domiciliu obligatoriu la Timişoara; conducătorii Partidului Social Creştin (Gheorghe Săndulescu şi Lazăr Ştefănescu) au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, iar primul dintre ei a decedat la Aiud în 1954, în timp ce al doilea a fost eliberat în 1964; Eraldo Pintori, de la Legaţia Italiei la Bucureşti, a primit condamnare la muncă silnică pe viaţă şi a fost eliberat în 1955; episcopul Pacha a fost condamnat la 18 ani temniţă grea şi a fost eliberat în 1954 printr-un decret de graţiere; preotul Iosif Waltner a primit 15 ani de muncă silnică şi a fost eliberat în 1963; preotul Ioan Heber a primit condamnarea de 12 ani muncă silnică şi a fost eliberat în 1954, stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu la Timişoara; doctorul Petre Ţopa a fost condamnat la 10 ani temniţă grea şi a murit la Văcăreşti la 27 iunie 1957. Cei mai mulți din lot care au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă au fost eliberaţi în 1964, când au avut loc numeroase eliberări din închisori în urma valului de grațieri din acel an.

Obiectivul acestui proces a fost acela de a compromite Nunțiatura papală din România prin învinuire de spionaj în favoarea Vaticanului. Odată compromisă şi anihilată Nunţiatura, grupurile de preoţi clandestini care supravieţuiseră represiunilor comuniste în zonele cu populaţie greco-catolică (Transilvania şi Banat) aveau să piardă sprijinul financiar. Teama de represalii din partea regimului făcuse ca numărul de credincioşi greco-catolici să scadă. Procesul din toamna lui ’51 avea să reprezinte începutul pentru un şir de alte procese înscenate prelaţilor greco-catolici în anii următori. 14 dintre persoanele arestate în 1950 (angajaţi ai Nunţiaturii din Bucureşti şi clerici de la Catedrala „Sf. Iosif”) au fost implicate în calitate de învinuiţi în aşa-zisul „proces al Vaticanului” ce s-a desfăşurat în aprilie 1952.

Jurnaliştii de la oficiosul Partidului Comunist Scânteia relatau despre proces într-o manieră propagandistică din care nu lipseau etichetările şi învinuirile: „Pe bună dreptate reprezentanţii tuturor cultelor din raionul şi oraşul Stalin au înfierat şi stigmatizat acţiunea de subminare a păcii şi securităţii patriei pe care au desfăşurat-o spionii în slujba imperialismului americano-englez şi ai Vaticanului şi au hotărât să lupte cu puteri sporite, alături de toţi oamenii cinstiţi, pentru victoria forţelor păcii”. 

Bibliografie selectivă:
Doctorand Sergiu Şoica, Teza de doctorat: Biserica greco-catolică din Banat. 1945-1965, Institutul de Istorie „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 2013

Mircea Rusnac, Procesul intentat conducătorilor Bisericii romano-catolice (1951) şi locul său în campania antireligioasă a regimului comunist, accesibil online la adresa:http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-procesul-intentat-conducatorilor-bisericii-romano-catolice-din-banat-1951-si-locul-sau-in-campania-antireligioasa-a-regimului-comunist/ (14.09.2013).

http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1590%3A10-17-septembrie-1951-procesul-pacha-procesul-spionilor-vaticanului-din-romania&catid=60%3Adin-marea-de-amar&lang=ro (16.09.2013)

Text redactat de Cristina Roman