Decembrie 2007

Giorgio Agamben, Ce rămîne din Auschwitz. Arhiva şi martorul, traducerea lui Alex. Cistelecan, Cluj-Napoca, Ed. Idea Design & Print, 2006


Traducerea în română a lucrării filosofului Giorgio Agamben, Ce rămîne din Auschwitz. Arhiva şi martorul (ed. originală Quel che resta di Auschwitz. L`archivio e il testimone, 1998) dă cititorului român oportunitatea familiarizării cu un autor actual de primă mărime în spaţiul occidental. Este cea de-a treia carte a trilogiei Homo sacer, care mai cuprinde carţile Homo Sacer. Puterea suverană şi viaţa nudă – lucrare apărută şi ea în traducere română (la Ed. Idea Design & Print, 2006, tot în traducerea lui Alex. Cistelecan), şi Stato di eccezione (Ed. Bollati Borighieri, 2003). Întreaga trilogie adresează întrebări incomode de strictă actualitate pentru maniera în care subiectul uman se formează în istoria occidentală postbelică: relevanţa biopoliticii în crearea stării de excepţie şi a delimitării sferei suveranităţii (Homo Sacer. Puterea suverană şi viaţa nudă), limita constituţionalităţii şi modalitatea de suspendare a acesteia în starea de excepţie (Stato di eccezione), modul în care se (poate) face faţă traumei Auschwitzului.

În ultima carte a trilogiei, Agamben readuce în discuţie „semnificaţia etică şi politică a exterminării evreilor”, a „actualităţii Holocaustului” şi, mai exact, a modalităţii în care se poate aduce mărturie despre experienţa lagărelor de exterminare, a implicaţiilor etice ale acestui fel de mărturie şi a posibilităţii consemnării ei. Agamben constată că deşi „faptele şi detaliile” Holocaustului au fost stabilite şi temeinic cercetate, înţelegerea fenomenului Auschwitz se află abia la început, căci „faptele rămân opace atunci când încercăm să le înţelegem cu adevărat”. El numeşte aceasta dificultatea cunoaşterii Auschwitzului, de fapt, dificultatea întregii cunoaşteri istorice – anume non-coincidenţa dintre fapte şi adevăr, dintre constatare şi înţelegere. Iar Agamben încearcă să înţeleagă fenomenul Auschwitzului pornind de la martorii acestuia, martori supravieţuitori care mai pot depune mărturie, dar mai ales de la acei „martori integrali” care nu pot depune mărturie despre Auschwitz, „musulmanii.”

Cartea lui Agamben este structurată în 4 capitole (1. Martorul, 2. „Musulmanul,” 3. Ruşinea, sau despre subiect, 4. Arhiva şi mărturia) în care se propune „un fel de comentariu perpetuu al mărturiei”, o deconstrucţie sistematică a mărturiei supravieţuitorului, a modului în care aceasta se produce şi se consemnează, a valorii etice şi juridice a mărturiei, a problemei responsabilităţii supravieţuitorului în calitatea lui de martor al celor petrecute sub ochii lui, a „evaluării” martorului în calitatea lui de supravieţuitor, a identificării locului şi subiectului mărturiei. Urmând demersul epistemologic foucaultian dezvoltat în „Arheologia cunoaşterii”, Agamben defineşte arhiva ca fiind planul enunţării, ca sistemul relaţiilor dintre spus şi nespus, fiind „masa non-semanticului din orice discurs, marginea obscură ce înconjoară şi limitează orice luare de cuvânt concretă.” Mărturia, prin opoziţie cu arhiva, este relaţia dintre o posibilitate de a spune şi faptul de a avea loc, se poate institui numai prin intermediul relaţiei sale cu o imposibilitate de a nu spune.

Fundamentală pentru întregul argument al cărţii este constatarea lui Agamben (în primul capitol), că în structura mărturiei stă ascunsă o lacună – imposibilitatea relatării a ceea ce s-a petrecut în lagăre, pentru că supravieţuitorii Auschwitzului depuneau mărturie despre ceva ce nu poate fi mărturisit. Ceea ce s-a petrecut acolo este atât de inimaginabil, încât este „imposibil de redus la elementele reale care îl constituie”. Demersul lui Agamben reprezintă interogarea acestei lacune, care, prin „ascultarea nespusului”, îi permite identificarea în zona subumanului a „musulmanilor”, a acelor morţi-vii, deţinuţi din lagăr, aflaţi încă în viaţă (bios) dar nu pe de-a-ntregul, a căror tăcere se află tot timpul prezentă în mărturiile supravieţuitorilor. Descoperirea „musulmanului” reprezintă cheia înţelegerii lecţiei pe care ne-o dă Auschwitzul, a actualităţii acesteia şi îi permite lui Agamben să relanseze discuţia etică în jurul Auschwitzului , unde există o „zonă gri ” în care se topesc „toate metalele eticii tradiţionale”.

Luciditatea articulaţiei intelectuale a problemelor aduse în discuţie de cutremurătoarea carte a lui Giorgio Agamben face ca răspunsurile parţiale formulate de Agamben să devină preţioase şi pentru cercetătorul „Gulagului”. În „cearta istoricilor” din anii `80 se punea în discuţie posibilitatea de a înţelege „Holocaustul” ca parte a unei istorii naţionale sau a uneia universale, sau dacă este oportună compararea „Holocaustului” cu „Gulagul” – dacă nu cumva această comparaţie nu le diminuează dimensiunile şi nu umbreşte caracteristicile definitorii ale acestor fenomene, dar nu şi trauma supravieţuitorilor celor două politici de exterminare. De aceea, concluziile lui Agamben se dovedesc a fi valoroase, măcar prin genul de reflecţie propus, pentru toţi cei implicaţi în cercetarea, dar, mai ales, înţelegerea „infernului carceral” postbelic din Europa de Est.

Corina Maria Pălăşan
Expert
Serviciul documentare şi cercetare