Ion D. Sîrbu – un erou din “războaie pierdute”
Alina Pavelescu
Biografia scriitorului Ion D. Sîrbu ar merita şi ea studiată la şcoală, cel puţin la fel de mult pe cât ar merita opera lui. Asta pentru că lecţia de viaţă pe care Sîrbu o dă, discret şi tenace, celor de azi – aşa cum le-o dăduse, neştiut şi tenace, contemporanilor lui – pare a fi mereu actuală, tot mai necesară, ba chiar capitală pentru supravieţuirea în eternul Isarlîk al cotidianului românesc.
Cele două monografii despre care încerc să vorbesc aici – cea a lui Daniel Cristea-Enache, publicată în 2006 şi aceea foarte recent apărută a Clarei Mareş – completează în mod fericit portretul unui personaj singular al culturii româneşti. Cristea-Enache scrie cu dragoste, iar la sfârşitul lecturii eşti şi tu, cititorul, aproape îndrăgostit nu doar de personaj, ci şi de exegetul lui. Clara Mareş scrie cu acea empatie reţinută, singura permisă istoricului; probabil că, tocmai datorită acestui stil reţinut, traversezi prin lectură încercând, cu fiecare pagină parcursă, sentimentul tot mai viu al unei experienţe iniţiatice.
În orice caz, atunci când scrie despre Ion D. Sîrbu, personalitatea autorului e cumva predestinată să rămână în umbra personajului evocat. Un personaj care, ne-o spune Daniel Cristea-Enache, i-a servit drept model (nemărturisit) lui Marin Preda pentru al său Victor Petrini din “Cel mai iubit dintre pământeni”. Şi asta pentru că – o spune Clara Mareş – personajul a fost, pe rând, cel mai tânăr conferenţiar universitar din România şi, după detenţie, cel mai bătrân miner din România. Dacă ţinem morţiş să credem că în România a existat o rezistenţă prin cultură, atunci ar trebui să admitem că Ion D. Sîrbu a fost aproape singurul ei reprezentant. Alături de Sîrbu ar mai fi Nicolae Steinhardt, celălalt fost deţinut politic care a refuzat până la capăt- pe căi doar aparent diferite de a lui Sîrbu - faimosul “pact cu diavolul”. În rest, e greu să îţi mai aminteşti alte nume. Dacă însă, pentru Steinhardt, reparaţia morală a venit târziu, dar totuşi a venit, pentru Sîrbu, ea este încă subţire şi inconsistentă. Dovada: încă se mai vorbeşte despre monografiile care îl au ca personaj mai mult decât despre opera sa propriu-zisă. Constatarea aceasta nici măcar nu înseamnă – n-ar avea dreptul să fie – o judecată morală îndreptată împotriva altora. Pe omul care a traversat infernul şi a decis că vrea să iasă la lumină, cu orice preţ, nu au dreptul să îl judece decât divinitatea în care crede şi oamenii ca el care au ales altă cale. Constatarea mea e, pur şi simplu, o constatare.
Probabil că, “atlet al mizeriei”, cum îl numea magistrul său, Lucian Blaga, dar şi atlet al umorului dulce-amar, Sîrbu s-ar fi consolat filosofic şi cu acest ultim război pierdut post-mortem. Cei care au însă cel mai mult de pierdut din întâlnirea ratată cu opera lui sunt oamenii de azi. Atunci când îţi cauţi memoria şi nu găseşti decât o magmă fierbinte şi informă, atunci când în jurul tău se caută repere, iar tu te minunezi de ce se găseşte, viaţa unui marginal asumat, aşa cum a fost Ion D. Sîrbu, ar putea fi un factor de coagulare. Modelul are avantajul de a fi îmbibat de umanitate. Are şi naivităţi, şi speranţă (aceasta, în mod miraculos, pare să nu moară niciodată), şi aşteptări, şi frustrări, şi neîmpliniri. E o luptă continuă pentru “dreptul la normalitate”. Are însă, la orizontul tuturor războaielor pe care le pierde, rând pe rând, o ultimă redută, singura apărată cu înfrigurare, din convingerea că, o dată pierdută, nu mai rămâne nimic de sperat: propria conştiinţă.
Aceasta este principala lecţie pe care, fără emfază, Ion D. Sîrbu, atât de îndrăgostit de imposibila sa carieră de profesor, o dă ipoteticilor elevi postumi: cum să nu pierzi ordinea valorilor, cum să nu te laşi amăgit de conspiraţia minţilor încâlcite (sau de-a dreptul bolnave) care se străduiesc să te facă să crezi că albul e negru şi negrul e alb, cum să-ţi salvezi reperele într-o lume care îşi face un ideal din a-ţi distruge reperele, cum să nu cedezi în faţa propriei vanităţi, cum să transformi marginalitatea în victorie asupra aberaţiei înconjurătoare.
Un fragment din cartea Clarei Mareş mi se pare că redă în mod revelator nucleul personalităţii lui Ion D. Sîrbu. E vorba despre declaraţia – obligatorie în context – pe care o dă la Securitate în februarie 1982, la întoarcerea din prima şi singura călătorie în Occident care i-a fost îngăduită. O călătorie din care se întoarce cu conştiinţa că “în Occident, nu-i nimic mai plictisitor decât să spui că ai făcut puşcărie”. Călătoria din 1982 l-a readus în proximitatea unui prieten de tinereţe, Ion Negoiţescu, suflet îndelung chinuit de Securitate, chiar şi după plecarea lui din România. Iată ce puteau afla securiştii români de la Ion D. Sîrbu despre activitatea “subversivă” a lui Negoiţescu:
“Negoiţescu este cel mai apolitic om pe care l-am cunoscut. Nu a citit în viaţa lui un ziar politic, nu a ascultat radio. E prieten cu toată lumea [...] Nu mi-a făcut nicio confesiune în legătură cu cazul Goma: culmea, nu am găsit la el nicio carte a acestuia (aş fi vrut să citesc măcar una). Nu are, după câte am observat eu, niciun fel de legături erotice (andropauza!), ţine, în felul său, mult la actuala soţie. Are totuşi un viciu (pe care a reuşit să mi-l transmită): ascultă zilnic trei-patru ore muzică simfonică germană. El poate citi ascultând, eu nu pot.” (p. 365-366)
O mostră de rezistenţă neostentativă la invitaţia – mai voalată sau mai ameninţătoare – de a plonja în abisul mizeriei morale. Şi dovada că poţi ieşi, în fond, învingător din războaiele pe care, aparent, le pierzi. Lecţia lui Ion D. Sîrbu pentru cei de azi cred că tocmai în asta constă, în revelaţia că poţi câştiga “războaie pierdute” tot aşa de bine cum poţi pierde magistral războaiele pe care eşti convins că le-ai câştigat. Poate că, în tulburele an care vine, vom găsi ceva timp ca să medităm şi la acest presupus paradox.