Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea)

Articol recomandat pentru:Public larg
Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus

Literatura exilului a fost mult timp un subiect tabu și ne-am fi așteptat ca, după căderea regimului comunist, să devină principală preocupare a criticilor și istoricilor literari, interesați să studieze și să valorifice o serie de autori necunoscuți și interziși până în 1989. Se pare însă că receptarea acestui domeniu întâmpină și astăzi dificultăți. Cu atât mai mult e de apreciat efortul Soniei Elvireanu, care, într-un volum de mare întindere (peste 400 de pagini!), acordă atenție nu doar aspectelor generale ale exilului literar, ci și unor subiecte delicate și, totodată, încă actuale.

Din „Nota biobibliografică” aflăm că preocuparea pentru exil a autoarei e mai veche și destul de temeinică: în afară de articole și studii dedicate acestei teme, Sonia Elvireanu a publicat volumele Le retour de l’exil dans le roman „Ignorance” de Milan Kundera (2011) și Gabriel Pleşea. O perspectivă asupra exilului românesc (2012). De data aceasta, ni se propune „un studiu tematic despre exilul politic și cultural din totalitarism și posttotalitarism” (p. 5), lucrare ambițioasă și captivantă, cu accente inedite și curajoase, mai ales acolo unde lărgește noțiunea acceptată drept „exil”, vizând perioada de după 1990. Chiar dacă în canonul literar nu au pătruns prea mulți scriitori din exil, iar preocuparea criticilor contemporani nu s-a răsfrânt neapărat asupra acestei literaturi, are și acest domeniu „greii” său, specialiști necontestați în literatura exilului, precum Eva Behring, Florin Manolescu, Nicolae Florescu, Cornel Ungureanu și alții, care se află și în bogata bibliografie a autoarei noastre. Fără a se simți intimidată de somitățile în domeniu, Elvireanu adaugă literaturii exilului sensuri noi, pe care, chiar dacă nu suntem obligați să le acceptăm, le vom lua în considerare cu tot respectul.

Primul capitol, „Totalitarism şi exil”, este o vastă introducere în „Cadrul socio-politic postbelic” din România și în problematica exilului. Atenția acordată de către autoare unor importante aspecte din această perioadă („Utopia comunistă – un regim totalitar”, „Literatura română în totalitarism, Epoca proletcultistă (1948-1953)”, „Perioada de destindere culturală (1964-1971)”, „Conceptul de rezistență în literatură” etc.) se justifică atât prin faptul că cititorii de astăzi, mai ales cei tineri, nu (prea) cunosc epoca, dar și pentru că exilul însuși a fost condiționat de evenimentele din țară. Foarte utile (mai ales pentru un cititor neinițiat în domeniu) sunt și subcapitolele care se referă la exilul propriu-zis: „O perspectivă istorică asupra exilului românesc”, „Tipologie şi periodizare”. „Conceptele de exil, emigrare, diaspora, migrare” (dintr-un subcapitol cu acest nume) sunt confruntate cu ajutorul unor specialiști în domeniu. Noțiunea de „exil” pare a fi clară și unanim acceptată, ceea ce reiese și din etimologia cuvântului, pe care o studiază și Elvireanu: verbul exultare din latină înseamnă „a fi exilat, a-și părăsi patria”. Or, autoarea insistă și asupra „exilului interior”, pentru ca toate romanele selectate și toate situațiile alese spre a fi discutate să se încadreze în această tematică. Exilul nu este însă o figură de stil, o metaforă sau o alegorie, exilul presupune, la propriu, părăsirea patriei din motive politice. Noțiunea de „exil interior”, metaforică sau simbolică, după caz, vehiculată rar și într-un context legat de „rezistența prin cultură” (noțiune pusă în discuție), nu se află pe aceeași lungime de undă cu durerosul și foarte concretul proces al exilului postbelic. De altfel, autoarea afirmă, la un moment dat, că „Refuzul dictaturii prin retragere este o simplă iluzie din moment ce viața socială obligă involuntar la adoptarea unui comportament conform” (p. 156). Este foarte subiectiv să aplicăm noțiunea de „exil interior” în contextul dat. La fel de difuză ni se pare și contopirea noțiunilor de „exil” și „post-exil”: nu numai că se nu explică de ce acestea nu trebuie confundate, dar sunt clar înlocuite una cu alta („Ion a lui Dumitru Țepeneag alege exilul după 1989, din deziluzie față de noul regim neocomunist”, p. 161). Când face o introducere în istoria exilului, autoarea consideră de cuviință să repete că este vorba de exilul „exterior” (sau vorbește despre „destinul scriitorului exilat în exterior”, p. 68), pornește de la Ovidiu, revoluționarii români de la 1848 și ajunge la exilul politic („exterior”) al sec. al XX-lea. Meritul lucrării nu ar fi scăzut deloc, dacă teoriile justificatoare ar fi ocupat mai puțin spațiu. Uneori, când afirmi despre un scriitor că a stat mai întâi în țară în „exil interior”, apoi a plecat în „exil exterior”, se creează confuzii.

De tot felul de noțiuni ingenioase a fost nevoie pentru ca cei trei autori, din patru selectați, care s-au afirmat mai ales după căderea regimului comunist și care scriu și în prezent, să poată fi numiți (astăzi) autori din exil. Doi romancieri au ales exilul american (Norman Manea, Gabriel Pleșea), doi – exilul european (Dumitru Țepeneag, Vintilă Horia), toți au supraviețuit anului 1989 și au vizitat România după acest an (cu excepția lui Vintilă Horia). Sunt selectate cicluri de romane, tetralogii, cum le numește autoarea, deci patru prozatori cu câte patru romane fiecare, deși face referire și la alte cărți ale acestor autori, precum și ale altora din exilul românesc sau european. Selecția autorilor pare a fi efectul preferinței Soniei Elvireanu pentru anumite teme (importante), dincolo de scopul declarat, după cum vom vedea în continuare. Se pare așadar că nu valoarea sau gradul de reprezentativitate o interesează pe cercetătoare la scriitorii selectați, ci anumite aspecte abordate de aceștia. Iar în funcție de aceste preferințe, autorii au fost desigur, excepțional aleși. Ca întotdeauna când literatura exilului devine principală preocupare, sunt valorificați niște autori și niște opere de multe ori mai puțin cunoscute, ceea ce se întâmplă și în cazul de față. Încă un merit al lucrării de față.

Vintilă Horia și Norman Manea sunt autorii cărora li se acordă cel mai mult (calitativ și cantitativ) atenție, de multe fiind comentați în capitole comune. Trebuie să recunoaștem că e o asociere cu totul neașteptată și s-ar părea că nu există doi scriitori mai diferiți. „Trauma exilului propriu” este unul din motivele care îi leagă și deci e de ajuns pentru a fi puși alături, în accepția Soniei Elvireanu. De altfel, temele comune aproape tuturor scriitorilor aleși sunt „dezrădăcinare, fragmentarea identității, înstrăinare, alteritate, întoarcere din exil, imposibilitatea reintegrării în spațiul de origine, dispariția nostalgiei și opțiunea pentru exilul definitiv în patria adoptivă” (p. 5). Încă de la această enumerare, ne putem da seama că spațiul exilului tradițional este depășit. Dar autoarea caută un drum propriu, o abordare nonconformistă, care să îi permită să ofere și altceva decât ce s-a scris, prezentând și câteva aspecte despre care nu s-a mai discutat.

Grila de lectură a romanelor lui Vintilă Horia în capitolul „Exilul ca traumă şi iniţiere” este comparația cu regimul comunist. Despre un personaj negativ se afirmă că: „În portretul lui Erratino regăsim servilismul scriitorului colaboraționist din totalitarism, imaginea parvenitului social prin servicii aduse regimului, trădarea morală a intelectualilor prezentă în atâtea studii după 1990.” (p. 102-103). După descrierea atmosferei morbide din romanul Cavalerul resemnării, concluzia vine implacabil: „Nu putem să nu asociem aceste figuri, consecințe ale reeducării, cu reeducarea din totalitarism, iar sistemul turcesc de represiune cu cel al Securității” (p. 105). Deși această interpretare „ar putea părea forțată”, „Cei din pădure din romanul lui Vintilă Horia, cei care au supraviețuit înfrângerii și s-au retras în pădure în speranța de a nu ceda și de a continua lupta, pot fi simbolic cei care au rezistat în munți și au crezut că vor schimba starea de fapt a României postbelice în 1944.” (p. 106); o frază din același roman îi permite autoarei să ne introducă în mișcarea de rezistență armată anticomunistă (p. 107). Nici romanul Dumnezeu s-a născut în exil nu scapă unor asocieri totalitariste: „Destinul lui Ovidiu devine pretext pentru a medita asupra exilului politic și cultural din totalitarismul comunist” (p. 120); „Atmosfera de teroare din Roma antică sub Augustus coincide uimitor cu cea din regimul totalitar comunist” (p. 121) etc. Din perspectiva exilului anticomunist, acest tip de lectură este cel mai îndreptățit, cu siguranță, deși opera lui Vintilă Horia se pretează și altor interpretări (vezi volumul lui Nicolae Florescu, Vintilă Horia între „ieșirea din a exista și intrarea în a fi”, 2014).

Dacă revenim la paradoxul exilului și la rolul limbii române, prozatorul care se va bucura de analiza Soniei Elvireanu este Norman Manea: „singura identitate în care se regăsește integral ființa exilatului este limba română în care continuă să scrie” (p. 158). Sunt analizate câteva din romanele acestui autor, pornind de la leit-motivul lor: „Holocaustul este evenimentul major în jurul căruia gravitează romanele despre exil ale lui Manea, deoarece a însemnat dislocarea din lumea fericită a copilăriei și aruncarea în ghetoul colectiv al neamului său, ruptura identitară și conștientizarea maleficului existențial.” (p.152). Ceea ce îl deosebește pe Manea de ceilalți autori: „Identitatea iudaică reprezintă alteritatea radicală care determină marginalizarea, percepția negativă a evreului, indiferent de locul nașterii, fatalitatea istorică a exterminării din lagărele naziste” (p. 153). Lui Norman Manea îi este dedicat aproape în întregime capitolul următor, „Identitate şi alteritate”: „Drama evreităţii ca alteritate radicală”, „Angoasele identitare şi multiplicarea eului (Norman Manea, Vizuina)” , „O identitate tricefală” , „Peter Gaşpar în oglinzi paralele”, „Augustin Gora, eruditul din vizuină”, „Lu, arhetipul feminin sau obsesia fiinţei unice: Lu nu e o femeie, ci mai multe, „Masca, expresie a alterităţii la Norman Manea”.

Pe cât de necruțătoare e privirea când se întoarce spre regimul comunist, pe atât de ironică și dezamăgită e când scrutează libertatea „paradisiacă” a noilor țări de adopție. „Dacă în comunism universul carceral era Statul prin sistemul său represiv, în lumea occidentală americană sau europeană exilații se trezesc liberi, însă se izbesc de forme diferite de prizonierat: birocrația în America, dictatura șefului, pe paliere, de la cel mai mic la cel mai mare, deprofesionalizarea în joburi inferioare competențelor dobândite prin studii, glisări în promiscuitatea lumii interlope, aspect dezvoltat de Gabriel Pleșea în tetralogia exilului. În Europa, exilați lui Dumitru Țepeneag cad în capcana rețelelor de traficanți, un adevărat flagel al lumii contemporane, victime ale nevoii de supraviețuire, imagine șocantă dezvăluită de scriitor pentru a deconspira falsul mit despre paradisul european.” (p. 165). Se insistă asupra faptului că „Mirajul libertății occidentale, o amară iluzie, e trăit prin experiențe negative, degradante, perverse de către imigranți” (p. 192). Ceea ce iese în evidență este, așadar, „fața întunecată a exilului, mizeria, degradarea, ca mijloc de supraviețuire în exil, maleficul existențial” (p. 196). E de reținut comparația cu Cioran: „Tonul persiflant și negativist, ironia și deconstrucția îl apropie pe Țepeneag de Emil Cioran” (p. 193).

Cele mai incitante capitole din Faţa întunecată a lui Ianus sunt „Deconstrucţia mitului occidental” (în care se discută despre „Veneţia crepusculară la Vintilă Horia (Cavalerul resemnării)”, „Deconstrucţia Europei mitice la Dumitru Ţepeneag” , „Exilul ca rătăcire în labirint la Norman Manea (Vizuina, Întoarcerea huliganului)”, „Mitul Babel preludiu al diversităţii culturale”, „New York şi obsesia ghetoului”, „În capcanele Lumii Noi (Gabriel Pleşea, Aruncă pâinea ta pe ape)” etc.) și „Paradoxul întoarcerii în Ithaca”. Nu știu să mai fi insistat cineva asupra acestor aspecte legate de exil cu atâta devotament și dăruire. Tematica exilului condiționează o atitudine lipsită de ambiguități și demonstrează că orice discuție asupra acestui subiect se reflectă încă dureros în actualitate. Iar unele afirmații (ca, de pildă: „La fel ca personajele lui Țeneneag, eroul lui Vintilă Horia descoperă că Occidentul liber e la fel de bolnav ca Estul totalitar, că răul este comun, doar formele de manifestare sunt diferite, după cum constatase chiar Vintilă Horia în timpul exilului său european.” p. 229) sunt incomode și astăzi. Cred că Europa văzută de exilați poate constitui un subiect pentru un volum separat, consemnându-se varietatea atitudinilor exilaților. Exilul politic urmat de valul migrator care continuă și acum cu tot mai multe probleme ar trebui studiat mai temeinic. Apare tocmai la timp și un simbol, preluat din romanele exilaților (îl găsim la Norman Manea), Babelul contemporan, care „își revendică semnificația ambivalentă, blestem sau șansă” (p. 255), „simbolul confuziei, al dezbinării oamenilor” (p. 256). Comparațiile între Est și Vest continuă, necruțător: „Dincolo de aparențele vădit uniformizatoare, o altfel de uniformizare decât cea din comunism, o utopie construită pe o ideologie ce urma în fond același principiu lebnizian, se ascund tendințe rasiste, xenofobe, conflicte sociale, interetnice, religioase, reglementate de lege.” (p. 266); „Este aceeași impresie de iad, de robotizare, de uniformizare, însă sub alt chip, în alt sistem, mascate de iluzia paradisului american ca în romanul lui Norman Manea Întoarcerea huliganului.” (p. 267). O viziune deloc optimistă.

Ultimul paradox al exilaților este legat de revenirea lor în patrie: „Un nou paradox se naște. Se stinge nostalgia spațiului natal, nu prin extazul întoarcerii acasă ca la eroul lui Homer, ci prin eșecul acesteia datorită imposibilității de a recupera un timp istoric și psihologic legat de un topos ce aparține trecutului din cauza alterității.” (p. 281). În general, cele mai multe romane analizate sunt foarte legate de experiențele reale prin care au trecut autorii lor, „experiențele romanești, dar în fond, autobiografice, în care scriitorii se întorc acasă și se simt străini în propria țară” (p. 282), exilații fiind percepuți ca trădători nu la nivel oficial, ca înainte (de Partid și Securitate), ci de către rude și prieteni. „O dublă trădare, pe de o parte, pentru că s-a rupt de familie și de spațiul natal, de valorile sale, preferând o viață liberă, pe de altă parte, pentru că a atras pericolul asupra familiei, pusă sub lupa Securității și investigată pentru complicitate.” (p. 285). O situație tragică și fără ieșire, în care „cel întors în țară nu are nici măcar șansa de a se justifica, de a vorbi despre trauma exilului, despre solitudine și nostalgie. I se refuză dreptul la orice replică” (p. 285).

Următorul capitol, „Retorică şi narativitate în romanele exilului…”, își schimbă registrul și se preocupă de „Premise teoretice şi autoficţiune în literatura exilului”, „Toposuri naturale cu valoare simbolică în proza lui Vintilă Horia”, „Ludicul ca formă de iniţiere la Gabriel Pleşea”, „Paradigma literară a huliganului manian” (în care remarcabilă este comparația „huliganilor” la Manea, Mihail Sebastian și Mircea Eliade). Foarte interesant ni s-a părut, de asemenea, subcapitolul „Dialogul literatură-pictură în intertext”, în care pictura suprarealistă ar reprezenta o alternativă la totalitarism, iar personajele lui Norman Manea ar trimite la picturile lui Marc Chagal, Salvador Dali (și toți elefanții din opera lui Manea își găsesc astfel un sens). Într-un alt capitol, pictorul asociat lui Vintilă Horia este El Greco, devenit personaj de roman.

Paul Goma nu apare în studiul Soniei Elvireanu decât sporadic și semnalăm o regretabilă confuzie: „Alții revin în România și în viața literară românească, își revendică cetățenia furată de regimul comunist și luptă s-o obțină, ca Dumitru Țepeneag și Paul Goma (p. 62). Din câte știm, Goma n-a revenit niciodată în România și nici celelalte afirmații nu mai sunt de actualitate. În altă parte, despre revista Glasul Patriei se spune că ar fi , „dintre cele mai importante reviste ale exilului românesc” (p. 57). Și această afirmație o declasează pe autoarea studiului, dacă nu face câteva minime precizări despre această publicație (subtitlul căreia era „Organ al Comitetului Român pentru repatriere” și a apărut odată cu modelul ei sovietic „Golos Rodinî”), în care exilul românesc era atacat constant și vehement, iar membrii acestuia, invitați să se întoarcă în România socialistă. Și, în sfârșit, „un personaj cu nume simbolic” (așa cum accentuează autoarea) apare când Toma Siguran (pp. 93, 110, 338 etc.), când Toma Singuran (pp. 111, 112, 114,131 etc.). Probabil, cititorul își va alege varianta simbolică preferată: sigur sau singur…

Dincolo de aceste inadvertențe, cartea Soniei Elvireanu este una din cele mai notabile apariții editoriale din ultimii ani, dedicată exilului și post-exilului românesc. Studiu dens, scris într-un stil alert și dinamic, cu comentarii tranșante, cu autori inteligent selectați și frumos comentați, volumul se citește cu interes și plăcere și îl recomandăm unui public cât mai larg.

Liliana Corobca

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea), Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013, 418 pagini.