Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

În urmă cu nu foarte multe decenii, un altfel de Crăciun

Articol recomandat pentru:Public larg
Felicitare 1973. Sursă: alba24.ro | arhiva Florin Bota

„Peste păduri de bambus și de cocorieri

din Honolulu până în Baleare

înte banane și între umbre de meri

            steaua sus răsare!

Peste trecut de zăbrele și de granit

peste prezentul sfâșiat în ziare

peste legende, peste isorie și mit

steaua sus răsare!

Peste distanțe și peste cimitire

peste distanțe și peste cimitire

peste nădejdi și peste barca pe mare

peste tăceri și peste bacoviene clavire

steaua sus răsare!

Peste pescarul de crabi din Molokai

peste copii din Blaj și din Șeica Mare

peste insule, peste Gura de Rai

steaua sus răsare!

ca o taină mare!

                                                            (Ștefan Baciu, Colind din Pacific)

În noaptea de 7 ianuarie a anului 1993 (Crăciunul pe stil vechi) se stingea, la Honolulu, SUA, poetul Ștefan Baciu. Puțini scriitori ai exilului au reușit să redea poetic atât de bine, atât de expresiv și sensibil, sentimentele, temerile, speranțele românilor din exil. „Radiografia cuvântului dor”, „Elegie bucureșteană”, „Emigranți”, „Analiza cuvântului dor” sunt doar câteva titluri de poeme scrise departe de casă, care ar rezuma tot ce are mai important exilul la capitolul poezie. După un volum de debut premiat, Poemele poetului tânăr (1935) și după un lung periplu prin Europa (atașat de presă la Berna), Rio de Janeiro, Seattle, se stabilește în Honolulu, unde, pe lângă activități didactice (a predat civilizație hispano-americană, literatură braziliană), colaborează la multe publicații, inclusiv românești din exil, scrie versuri și editează, cu bani proprii, revista „Mele, scrisoare internațională de poezie”. Poemele poetului pribeag, Ukulele, Îngerul Malagambist în insula Oahu  sunt numai câteva din volumele de poezie de Ștefan Baciu scrise în exil.

Înainte de a pleca la Berna, în anul 1945, tânărul poet se căsătorește cu Mira Simian, al cărei tată, membru în Partidul Național Țărănesc va muri în închisoarea de la Sighet (mama și frații vor „cunoaște”, de asemenea, închisorile comuniste). Din 1964 și până la sfârșitul vieții, scriitoarea va fi și profesoară de limba și literatura franceză la Universitatea din Honolulu, în Hawaii. A debutat cu volumul de versuri „Farmece” (1966), urmat de „Cântec de frunză” (1976), în care combină prezentul exotic cu dorința de a nu-și pierde rădăcinile românești. Într-un poem care se numește „De spus sub pom”,  ludicul și entuziamul sărbătoresc este înlocuit cu tristețea și îngrijorarea că tot ce are poetul mai important sunt cuvintele, dar și acestea se uita, ce poate fi mai tragic! De menționat: „cuvinte românești”, pe care, în îndepărtate insule, și le spui tu ție:

Daruri nu am.

Le-am uitat în lada mare venind de la Rio de Janeiro spre Seattle

s-au scufundat pe unul din cele două oceane…

Sau poate le-am uitat acum treizeci de ani, la București,

când mergeam în Ajun la cinci-șase pomi

și un iubit îmi legase de gât clopoțelul lui Moș Crăciun…

urcam și coboram troienele înstelate

cum mai târziu urcam singură ghețarii în Pacific…

 

Daruri nu am, doar cuvinte

cuvinte românești căzute-n fața mea

suspendate în aer

ca vorbele latine din Apocalpsul lui Claudel

cuvinte pe care am început să le încurc…

 

Și-ar fi dorit și exilații să-și petreacă Sărbătorile alături de familie, acasă, alături la părinți, în satul copilăriei sau sub muntele Tâmpa din Brașov, de pildă. După ani de zile, zeci de ani chiar, în care nu au avut vești despre cei dragi, au încercat să păstreze prin poezie firul tot mai plăpând și mai tandru al amintirilor:

Fulgul luminat de felinarul din piața cu sănii și birjari amorțiți…

Crivățul scuturând plopii de la poarta bunicii,

Aplecându-se grav peste corpul falnicului meu unchi,

Căzut pe canapea în uniformă de soldat…

Câinii din vale chemând morții…

Cucuvaia țipând în turnul cimitirului-nchisoare

Candela mormântului pe care nu-l voi vedea niciodată

Luminând fotografia fratelui meu râzând la lună…

(Mira Simian, Calendar. Decembrie, din vol. Farmece)

 

Optimismul și tonul glumeț răzbate din unele poeme, care seamănă a invitații la dans (holo-holo înseamnă plimbare):

Uneori la holo-holo

cant un cântec din Azuga

mai încoace mai încolo

timpul își înfundă gluga

 

Jos pe strada Kalakaua

vin prințese din Sri Lanka

pâlpâie-n pădure steaua

și-un călugăr scrie tanka

(Ștefan Baciu, Cântec român în rime hawaiiene)

 

Când experiența folclorică (păstrată și resuscitată) se întâlnește cu traumatizanta experiență a exilului, rezultatul este unul cu totul insolit:

Catamaran purtat în zori de alizee

Străbate valuri între insule-n delir

trec baobabi și cactuși, mări sub curcubeie

ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir

 

sosiți pe înserat în golf la Bora Bora

c-un vers noi dorului plătim în taină bir

ne scaldă tropicul, ne legăna aurora

ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir

dinspre  Hawaii înspre bougainvillea

vă sorcovește cald sub al distanței mir

și zice Moș Ajunul mangosul vanilia

ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir

(Ștefan Baciu, Sorcovă din Arhipelagul Sandwich)

 

Crăciunul este o sărbătoare frumoasă și magică. Trecând peste intemperiile vremii, poeții exilului au încercat să poarte acest miracol, în limba română, în toate colțurile lumii. Mesajul lor de pace ajunge, peste ani, și la noi.

Liliana Corobca

Expert IICCMER