Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Cum s-a născut Operațiunea de Salvare a Satelor Românești (Opération Villages Roumains) în Belgia (1988-1989)

Articol recomandat pentru:Public larg

La 30 de ani de la căderea regimului comunist, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), vă pune la dispoziție un model de implementare a unui proiect european care avea să depășească tiparele: Operațiunea de Salvare a Satelor Românești (Opération Villages Roumains).

Începând din martie 1988 Nicolae Ceaușescu impulsiona tot mai mult Proiectul de sistematizare rurală, proiect ce presupunea demolarea a circa 7-8.000 de sate din totalul de 13.123 de sate românești și mutarea populației rurale în ,,blocuri sătești’’, ce urmau a fi construite. Ca reacție la acest proiect, în Occident a luat naștere mișcarea de protest, denumită ,,Opération Villages Roumains’’,  mișcare europeană pornită din Belgia (lansată oficial în februarie 1989), care avea să se răspândească ulterior în Europa. OVR s-a bucurat de o deschidere foarte mare din partea opiniei publice occidentale, ceea ce avea să îi uimească chiar și pe fondatorii săi. Operațiunea este un model de proiect născut spontan, cu o evoluție spectaculoasă, depășind cu mult așteptările celor care au creat-o.

Nu este întâmplător faptul că mișcarea s-a născut în Belgia. Belgia era o țară care în 1988 mai păstra încă în memoria colectivă dificultățile din timpul războiului și care era conștientă de  progresul tehnologic exraordinar din deceniile ce au urmat, progres ce făcuse posibilă creșterea nivelului de trai și de securitate socială la care ajunsese societatea belgiană. Valori precum drepturile omului constituie pentru societatea occidentală baza civilizației europene, de aceea orice abuz era perceput ca o gravă încălcare. În Belgia, ideea de a dezrădăcina un popor din habitatul său, de a distruge tradițiile și a demola un veritabil tezaur arhitectural părea de neconceput! Brutalitatea cu care regimul înțelegea să pună în aplicare proiectul îi indigna. În ceea ce privește satul românesc, belgienii îl priveau ca pe un spațiu rămas intact, o lume dispărută la ei în anii de după război. Satele occidentale fuseseră depopulate în deceniile ce au urmat după război, pierzându-se tradițiile rurale care în satul românesc încă mai existau. În opinia lor, distrugerea satelor era o pierdere nu doar pentru români, ci mai ales pentru patrimoniul european.

Pe 8 decembrie 1988 se difuza la televiziunea publică belgiană filmul ,,Dezastrul Roșu’’, realizator Josy Dubié, documentar ce surprinsese cu o cameră ascunsă detalii din viața cotidiană a românilor, inclusiv câteva cadre ce prezentau demolările din diferite localități. În plus, mass-media occidentală prezenta în mod curent situația tot mai degradantă a românilor sub regimul Ceaușescu. Chestiunea României era un subiect la ordinea zilei în presa occidentală.

Când Paul Hermant și amicii săi au văzut pentru prima oară reportajul lui Josy Dubié, au rămas uimiți de dezastrul ce lovise această țară despre care în Belgia nu se știa mare lucru. România era cunoscută în Belgia datorită plajelor de la marea Neagră. Ei și-au spus că nu pot rămâne indiferenți în fața unei astfel de situații. La acea vreme, Paul Hermant era un jurnalist tânăr plin de entuziasm și mai ales, cu viziune și cu o capacitate execepțională de a aduce laolaltă oameni și idei care să funcționeze în mod natural. El este cel care avea să fie motorul acțiunii. El a creat conceptul, a pus pe picioare mișcarea și tot el a gândit derularea fiecărei etape pe parcurs.

Pe 22 decembrie se năștea ideea a ceea ce avea să devină Operațiunea Villages Roumains. Într-un interviu din 2006, Paul Hermant își amintea despre geneza mișcării care demara la Bruxelles: ,,Totul a pornit de la o discuție tipică la bistrou (în seara zilei de 22 decembrie) : ,,Ai auzit ce se întâmplă în România? Ce ar fi de făcut pentru România?” Împreună cu Eric (fotograful Eric Masquelier) puneam la cale un scenariu de ficțiune. Nu aveam la acea oră un interes special pentru România, nu vizitasem niciodată această țară. În concluzie, nu cunoșteam mai nimic despre ea. Ne spuneam și noi unii altora, așa cum spun mulți oameni : ,,Ai văzut ce se întâmplă acolo? Ai văzut ce va urma să devină satele românești?”[1]

Imediat după această întâlnire, Paul Hermant și amicii săi au început să se documenteze. Ei s-au interesat despre ce era vorba mai exact cu acest program de sistematizare a satelor și au fost îngroziți. Citiseră discursurile oficiale ale Conducătorului și au analizat date statistice. Puteau deci trage concluzii realiste în privința agriculturii românești de la acea dată. Chiar dacă nu erau obligatoriu specialiști în agricultură, le era clar că propunând un astfel de proiect, lucrurile scăpaseră de sub control de-o manieră indiscutabilă. Regimul avansa teoria recuperării de terenuri pentru agricultură, belgienii vedeau mai degrabă dorința statului de a le lua oamenilor terenurile rămase necolectivizate. Potrivit datelor statistice, lipsa terenurilor arabile nu era nici pe departe problema agriculturii românești (cu 0.46 ha de teren pe cap de locuitor, România se situa pe locul doi în Europa după Polonia), ci proasta administrare a celor existente. Nici necesitatea modernizării condițiilor de trai în România nu era un argument valabil din punctul lor de vedere. După presa oficială românească însăși – majoritatea apartamentelor noi din mediul rural nu dispuneau de apă curentă, nici de instalații sanitare, mijloace de încălzire. În acest caz, cum se putea vorbi de o ridicare a nivelului de trai, se întrebau ei? Belgienii vedeau în acest proiect o modalitate ca  țăranul să își piardă casa individuală cu tot ce ținea de aceasta (grajduri, cotețe, grădină) împreună cu acele loturi rămase încă în proprietate privată, adică puținul teren ce rămăsese independent de stat până atunci. Acesta era motivul pentru care li se părea că ceea ce regimul încerca era de fapt o a doua colectivizare. Ei înțelegeau că prin sistematizarea satelor, regimul dorea să termine cu o categorie socială insuficient controlată, pentru că țărănimea reușise să conserve tradițiile, patrimoniul, relațiile sociale și relațiile de solidaritate create în cadrul comunității tradiționale, relațiile de familie, de vecinătate, parohiale,etc. Prin ștergerea diferențelor dintre sat și oraș, belgienii constatau  că se dorea omogenizarea societății, adică o societate fără memorie, fără tradiții sau religie, fără diferențe etnice sau culturale – într-un cuvânt crearea poporului unic muncitoresc român, după cum spunea Ceaușescu în discursurile sale[2]. În opinia lor, nicio justificare de ordin economic, social sau demografic nu stătea în picioare.

Într-o primă fază, intențiile lui Paul Hermant și a lui Eric Masquelier nu au fost crearea unei asociații și cu atât mai puțin să creeze ceea ce urma să devină o gigantescă operațiune pan-europeană. Dimpotrivă, ei căutau să promoveze ideea lor pe lângă alte ONG-uri existente deja. Au contactat mai multe organizații printre care ONG-uri cu profil umanitar foarte cunoscute (Médecins du Monde, Médecins Sans Frontières, etc.). Răspunsul a fost negativ. Li s-a spus că ,,încă nu era situația chiar atât de grea în România…”. Paul Hermant își amintește: ,,La Amnesty ni s-a spus ,,foarte bine”. Pe urmă ne-au dat de înțeles că la Bruxelles ei nu puteau face nimic, că ONG-ul era foarte centralizat, că toate deciziile se luau la Londra și că Amnesty lucra după un program anual iar România nu făcea parte din programul de sensibilizare din anul respectiv. Liga pentru Drepturile Omului, dimpotrivă, s-a arătat mai entuziastă, însă dispunea de mai puține mijloace, motiv pentru care se arătau gata să ne susțină dacă ne-am fi lansat propria noastră activitate”[3].

Dezamăgiți, Eric Masquelier și Paul Hermant s-au gândit să își pună la bătaie cercul de cunoștințe și să mobilizeze propriile resurse. Paul Hermant spunea: ,,Iată cum ideea noastră inițială cădea din lipsă de susținere. Ne-am întors așadar, Eric și cu mine, spre rețelele personale ale fiecăruia.’’ [4] Astfel lua ființă un comitet de coordonare format din 12 persoane, din diferite domenii profesionale. Printre membrii fondatori se numără: Dan Alexe (licențiat în Litere), Bontems Anne (fotograf), Alexix Burlet (licențiat în Științe Sociale), Conreur Yves-Luc (animator cultural), Dalliers Claire (arhitect de interior), De Beer de Laer Daniel (avocat), Anne Degrave (profesoară), Malgorzata Dzierzawska (grafician), Paul Hermant (jurnalist), Jean-Pierre Jacqmin (jurnalist), Jeunehomme Marie-Paule (jurnalist), Vincent Magos (licențiat în Resurse Umane). Eric Masquelier (fotograf), Staelens Daniel (arhitect), Serge Verheylewegen (fotograf), Daniel Wathelet (specialist în agricultură).

,,La început, am dat trei luni ca speranță de viață pentru operațiunea noastră, evidenția Paul Hermant. Nu mai mult. După aceste trei luni, comunele trebuia să preia conceptul, să se mobilizeze iar noi să ne încetăm activitatea”[5]. ,,În timpul celor trei luni, își amintește Paul Hermant, am aplicat o metodologie demnă de a figura în manualele de coordonare de proiecte”[6].  Într-adevăr, organizarea pusă în aplicare de Paul Hermant a fost ingredientul principal care a dus la succesul operațiunii.

Conferința de presă din 3 februarie 1989 marca lansarea oficială a Operațiunii Villages Roumains. ,,Am făcut prima conferință de presă la IPC la Bruxelles, pentru a populariza conceptul nostru. Când am ajuns acolo, surpriză : sala era plină de lume! Habar n-aveam de unde venea toată lumea asta. Aveam deja corespondeți ale jurnalelor străine care erau prezenți în sală și era tocmai momentul în care proiectul de internaționalizare a OVR sa lansa“[7]. Ceea ce a urmat a avut efectul bulgărelui de zăpadă: mesajul operațiunii era transmis de presa centrală și locală, trecând dincolo de granițele belgiene. În lunile ce au urmat, operațiunea avea să se dezvolte și în Franța, Elveția, Marea Britanie, Olanda, etc.

Obiectivul Coordonării Villages Roumains era unul concret: de a menține în picioare satele românești. Presiunea internațională avea să vină în sprijinul solidarității europene, era ceea ce spera echipa să se întâmple. Odată atins acest obiectiv, noi obiective precise vor fi fost fixate, dacă nevoia o cerea. Belgienii se gândiseră că Ceaușescu se temea de o reacție internațională. Așa le-a venit o idee originală: de a salva satele românești de la demolare prin a fi adoptate de comune occidentale. O comună occidentală adopta un sat românesc.  Cum nu se știa exact care sate vor fi primele demolate, au decis să le adopte pe toate! Fiecare comună belgiană primea o invitație din partea Coordonării spre a adopta un sat românesc. Li se trimitea un dosar în care se explica despre ce este vorba. Imediat, administrațiile comunale adoptau o rezoluție prin care erau de acord să participe la Operațiune, apoi coordonarea le aloca un sat românesc. Comunele trimiteau apoi cărți poștale autorităților române prin care li se aducea la cunoștință faptul că satul românesc X a fost adoptat de comuna Y belgiană. Acesta era sistemul conceput pentru a se pune presiune asupra regimului de la București.

Administrațiile comunale și-au luat în serios calitatea de garant al integrității satelor adoptate, simțindu-se cu adevărat solidare cu satele românești. În general primarii și aleșii locali au sprijinit ideea de salvare a satelor românești, acest lucru fiind de o importanță deosebită pentru difuzarea eficientă a mesajului în toate straturile societății belgiene în primă fază, apoi europene. În proporție de peste 90%, comunele belgiene au fost de acord să adopte sate. Mai surprinzătoare însă este reacția locuitorilor comunelor occidentale, care s-au implicat realmente cu toată convingerea în susținerea cauzei românești. Oamenii scriau coordonării, întrebând cum ar putea fi de folos: unii donau mici sume de bani, alții promovau mișcarea în cercul lor de cunoștințe sau prin afișe amplasate la fereastra casei lor. Mulți belgieni se interesau de soarta Doinei Cornea în primul rând, apoi de cea a satelor. Nu doar prin poștă cereau oamenii informații, ci și prin telefon; uneori telefonau la Ambasada română de la Bruxelles, cerând date în plus pentru satul pe care îi interesa, pentru Doina Cornea sau pentru evoluția proiectului de sistematizare a satelor.

A existat în epocă un extraordinar val de compasiune pentru România, mai mult decât pentru oricare altă țară din blocul comunist. Operațiunea Villages Roumains a avut un efect important, reușind să sensibilizeze un segment larg din populația comunelor occidentale asupra satelor românești.  Acțiunea lansată în Belgia în februarie 1989 s-a multiplicat în lunile următoare în celelalte țări europene. Se estimează că în perioada 1989-1990, aproximativ 30 de milioane de europeni s-au implicat într-un mod sau altul în Operațiunea Villages Roumains. OVR rămâne în istoria recentă europeană un reper al unei mișcări născute spontan la inițiativa unui grup restrâns de oameni, care și-au pus la bătaie energia și aptitudinile, într-un context care a permis o evoluție cu adevărat spectaculoasă.

[1] Gauthier Pirotte, L’épisode humanitaire roumain, Construction d’une crise, état des lieux et modalités de sortie, LHarmattan, France, 2006, p. 60

[2] Arhiva Mundaneum/Mons, Cutia 2, Le plan de systématisation du territoire et des localités en Roumaine, Dossier réalisé par la Ligue roumaine des Droits de lhomme à Paris

[3] Gauthier Pirotte, op. cit., p. 63

[4] Ibidem, p. 64

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem, p.66

Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să ne contactaţi la adresa de e-mail office@iiccmer.ro sau la numărul de telefon 021 316 7565.

***Despre IICCMER

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru. Rolul său rezidă, înainte de toate, în gestionarea şi analizarea din punct de vedere ştiinţific a perioadei totalitare şi a consecinţelor sale. În al doilea rând, IICCMER sprijină crearea şi implementarea unor instrumente educaţionale cu finalitate memorială, contribuind astfel la articularea contextului în care valorile şi drepturile fundamentale să fie receptate de societatea noastră post-totalitară. Nu în ultimul rând, IICCMER are rolul de a aduna, arhiva şi publica documente referitoare la memoria exilului românesc.

Mai multe detalii despre activitatea IICCMER: http://www.iiccmer.ro/ sau https://www.facebook.com/InstitutuldeInvestigareaCrimelorComunismului.