Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Radu Preda: „Memorialul Gherla – necesitate educațională, datorie morală și garanție împotriva uitării”

Articol recomandat pentru:Public larg

Memoria leagă generațiile între ele, precum doar limba sau credințele pot să o facă – este de părere teologul Radu PREDApreședinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). În opinia saadresanții principali ai politicilor noastre memoriale și educaționale trebuie să fie tinerii, ”fiindcă ei nu vor putea iubi și ocroti libertatea dacă nu știu despre ororile care se petrec în absența acesteia”.

Inițiativa de ridicare a unui ansamblu memorial pe Dealul Cărămidăriei din Gherla, dedicat celor ce au suferit sub comunism pentru libertate, credință și neam, este apreciată de Radu Preda drept „parte a datoriei noastre morale” față de acești „mii de cunoscuți și necunoscuți, indiferent de orientarea politică, de confesiune sau etnie”, și, totodată, o garanție împotriva uitării.

– De ce considerați că este necesar un memorial, la Gherla? De ce sunt necesare memorialele, în general?

– Pentru a începe cu partea a doua a întrebării: muzeele și memorialele sunt, schematic formulat, garanții nu doar împotriva uitării, ci mai ales au rolul de a preveni, alături de școală, de piața de carte, de jurnalism, prostia.

Omul care nu știe ajunge foarte rapid în faza prostiei dinamice: gândește și acționează ca și cum nimic nu s-a petrecut înaintea lui. Este „recent”, pentru a parafraza titlul cărții unui prieten. Or, prostia poate costa foarte mult.

Legat de Gherla, Memorialul de aici răspunde unei necesități educaționale și achită, fie doar parțial, o datorie morală.

– Cum vedeți viitorul Memorial Gherla comparativ cu alte spații ale Memoriei, din țară?

– Într-o logică memorială și culturală firească, nici un loc unde s-au comis sistematic abuzuri, nedreptăți și chiar crime pe durata unui regim sângeros, precum cel comunist, nu poate fi abandonat. Gherla este pe harta gulagului românesc alături de Fortul 13 Jilava, Pitești, Periprava, Aiud sau Sighet. Am pomenit doar câteva asemenea „locații” ale răului. În ultimii treizeci de ani, la Sighet, Aiud și Pitești, parțial chiar și la Jilava, s-a încercat capitalizarea suferinței consumate acolo prin expoziții, fie în chiar locul respectiv, precum e cazul la Sighet sau Pitești, fie în apropiere, cum este la Aiud și va fi la Gherla, aceste două memoriale fiind amplasate în cimitirele unde erau aruncați, la propriu, „dușmanii poporului”.

– Cum sprijină IICCMER un astfel de demers, cum este Memorialul Gherla? Ce proiecte intenționați să derulați în colaborare cu Memorialul Gherla?

– Noi putem pune la dispoziție expertiza în materie memorial-muzeală, contactele necesare cu rețelele naționale și europene în domeniu, eventual contactele cu autoritățile centrale, dacă depinde de ele ceva anume, și în general facilităm integrarea unui asemenea demers local în strategia memorială mai largă a regiunii și a continentului. Evident, toate acestea nu sunt posibile fără implicarea comunității locale și a factorilor decidenți nemijlociți.

Mă bucur însă să constat că atât autoritățile locale, cât și Mitropolia Clujului, prin Mănăstirea Nicula și personal prin Părintele Grigorie Benea, nu doar că și-au exprimat sprijinul, dar au făcut pași concreți ca acest deziderat să devină realitate. Repet: este și o parte a datoriei morale pe care o avem față de miile de cunoscuți și necunoscuți, indiferent de orientarea politică, de confesiune sau etnie, care au suferit între zidurile pușcăriei de la Gherla.

– Tinerii sunt – sau par a fi – mai puțin sensibili la astfel de teme. Cum îi ajutăm să se raporteze la ele cu interes și implicare personală?

– Aceasta este, în fapt, miza! Memoria leagă generațiile între ele, precum doar limba sau credințele pot să o facă. Or, referitor la tematica dictaturii proletariatului, adresanții principali ai politicilor noastre memoriale și educaționale trebuie să fie tinerii. Dintr-un motiv aparent simplu, dar esențial: nu vor putea iubi și ocroti libertatea dacă nu știu despre ororile care se petrec în absența acesteia. Altfel spus, calitatea de cetățean al unei democrații post-totalitare, cum este a noastră, nu poate fi garantată pe termen lung fără o cunoaștere minimală a ceea ce ne-a precedat. Generațiile viitoare trebuie să fie „tinere”, dar nu „recente”…

– Cum considerați că putem cultiva interesul opiniei publice pentru un astfel de demers, mai ales în contextul în care „nostalgia comunismului” este, sau pare să fie, tot mai răspândită?

– Chestiunea este mai complexă. Înainte de toate, nostalgia după comunism este expresia dezamăgirilor în democrația post-comunistă. Este de domeniul evidenței că orice schimbare socială de anvergură, precum trecerea, începută în decembrie 1989, de la regimul totalitar la cel al societății deschise, are costuri umane. Generații întregi sunt prinse, precum în 1947, între roțile unei istorii care nu ține cont de persoane, ducându-și, cum am zice, misiunea până la capăt. Apoi, mai există o nostalgie pur ideologică. Este mai mult decât o nostalgie, cât un strigăt de luptă. Neomarxismul despre care se dicută azi ignoră, de regulă, crimele comunismului și se vede ca alternativă la sistemul capitalist aflat, e drept, într-o criză sistemică de amploare. În fine, mai există un fenomen de reziliență, de ciudată, dar explicabilă împrietenire cu răul, astfel încât orice tentativă de demascare a acestuia este văzută ca pericol, ca atentat la siguranța națională etc.

Este suficient să analizați discursul politic de la Kremlin sau să citiți publicațiile foștilor securiști de la noi.

– Putem vorbi astăzi despre un război împotriva memoriei? Dacă da, de ce? Cum putem să-l contracarăm?

– De când știm, umanitatea este în permanent război cu memoria. Tot Vechiul Testament este o mereu reluată și niciodată sigură reamintire a binefacerilor lui Dumnezeu pentru poporul Său. De câte ori, disperat, Moise nu își acuză coreligionarii de nerecunoștință?! Sau Mântuitorul Hristos nu este dezamăgit de superficialitatea celor pe care îi vindecă, observând lipsa lor de memorie a binelui primit?

Generic, toate miturile politice, mai ales cele din secolul trecut, s-au bazat pe rescrierea istoriei, pe o cu totul altă memorie, fabricată. Acum, în plină eră comunicațională, știrile false și celelalte strategii de manipulare tot forme ale luptei cu realitatea și memoria sunt. Iată de ce, foarte pe scurt, cred că dacă știrile false pot fi contracarate prin tradiționala verificare a surselor, falsificarea memoriei poate fi contracarată prin cunoaștere, prin cultură. Din acest punct de vedere, nu suntem, în ciuda tehnologiilor de care dispunem, avansați în raport cu înaintașii atenieni care își puneau problema memoriei în termeni dilematici: uităm sau nu uităm? Uităm ca să nu ne mai războim sau nu uităm pentru a preveni viitoare conflicte?

– Care este relevanța acestui trecut recent pentru noi? Este societatea românească pregătită să cunoască și să-și asume adevărul traumatic?

– Ați folosit un termen esențial: trauma. Psihologii și psihiatrii o știu foarte bine: o traumă neconștientizată are puterea de a ne controla mai eficient decât toate pornirile instinctive la un loc. Or, noi suntem nu doar în post-comunism, din punct de vedere istoric, dar și într-o perioadă post-trumatică, mental și sufletește vorbind. Iar acest lucru se vede într-o mie de lucruri, în gesturi, tendințe, practici, reflexe. Iată de ce, cred, avem nevoie de cunoașterea istorică tocmai pentru a vindeca acest fond traumatic, pentru a reînvăța cum să ne raportăm unii la alții, la binele comun. Sigur, terapia nu este simplă, iar progresele sunt și ele mărunte, dar un început trebuie făcut.

– Care este, sau care considerați că ar trebui să fie rolul Bisericii în cultivarea memoriei, inclusiv a trecutului recent totalitar?

– Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a plasat în centrul atenției anului 2017 comemorarea celor patru decenii de la trecerea la cele veșnice a Patriarhului Justinian și a adus un omagiu mărturisitorilor din închisorile comuniste. Biserica noastră este prima instituţie de anvergură care a pus problematica memorială în mod voluntar pe agenda sa. Simplul fapt că, timp de un an, s-a vorbit în parohiile din ţară şi diaspora, în cadrul orelor de religie, la seminariile şi facultăţile de teologie, la întâlnirile cu preoţii şi în media bisericească despre trecutul recent al României, este un enorm pas înainte. În plus: au fost deschise arhivele bisericești, s-au editat documente, liste de slujitori care au trecut prin sistemul carceral și s-a scris în general mai aplicat despre ce a însemnat trecutul recent totalitar pentru viața religioasă a românilor.

Evocările și dezbaterile din 2017 au reprezentat, după mine, cea mai bună manieră de a ne pregăti pentru 2018. Faptul că Biserica a prefațat centenarul unității naționale prin comemorarea victimelor comunismului este un gest clarvăzător, temerar, care însă nu livrează nici un argument pentru maniera festivistă, superficială, de marcare a unor asemenea momente. Repet, de aceea, și aici, un aspect pe care l-am tot expus în ultima vreme: celebrăm primul secol românesc de unitate statală, din care, însă, peste jumătate este marcat de abuz, de teroare și de crime. Din 1938, de la lovitura de stat regală, din februarie, a lui Carol al II-lea, concretizată în adoptarea unei noi Constituții și desființarea partidelor politice, și până în decembrie 1989, când sunt executați soții Ceaușescu, am avut jumătate de secol doar de dictatură şi de regimuri autoritare, iar aceasta reprezintă o moştenire deosebit de grea pentru societatea românească, dar și pentru Biserica ei majoritară. În tot acest timp, România nu a fost un stat normal, ci a parcurs etape și curente care au nevoie de o bună cunoaștere și de o analiză serioasă, fără părtinire.

Să ne uităm și mai departe, pentru a vedea că, în 2019, vor fi alte momente importante. Spre final, se vor împlini trei decenii de la căderea regimului comunist și România va asigura președinția Consiliului Uniunii Europene în prima jumătate a anului. Iată cum, doar pe parcursul celor trei ani, 2017-2019, avem mai multe ocazii să exersăm apelul la istorie și să reinventăm, dacă pot spune astfel, un tip de ceremonial public memorial, prin care date istorice sunt actualizate și, după caz, reînțelese.

– Ce proiecte pregătește IICCMER pentru a marca anul Centenarului Marii Uniri?

– Proiectul major pe care îl avem în acest an rezidă într-o expoziție, organizată cu Muzeul Unirii din Alba Iulia, despre cei care, făuritori ai Unirii în calitate de delegați la Marea Adunare Națională din 1918, aveau să cunoască, asemeni lui Iuliu Maniu, furia comuniștilor ajunși prin fraudă la putere. Am tot spus-o: ce dovadă mai clară despre caracterul antinațional al comunismului căutăm, decât modul în care i-au tratat pe cei care au făcut unitatea provinciilor românești posibilă?

Sigur, continuăm căutările noastre arheologice, așa cum continuăm și anul acesta dublul demers de restaurare și amenajare a fostei pușcării din Râmnicu Sărat (unde a murit Ion Mihalache!) și cel de organizare, la București, a unui Muzeu Național al Crimelor Comunismului în România (MNCCR). Să nu uităm și un alt centenar, cel al nașterii lui Soljenițân, cel care pus literatura în slujba libertății ca nimeni altul.

– Ce proiecte intenționați să derulați în acest an în zona Clujului?

– Majoritatea săpăturilor de arheologie contemporană s-au derulat fie pe aria Clujului, fie în Bistrița, Alba sau Mureș, toate fiind coordonate tehnic de domnul Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, detașat la IICCMER, și juridic de domnul colonel magistrat Siserman, de la Parchetul Militar din Cluj. După cum vedeți, Clujul este cumva de neocolit în munca noastră…

– Care este partea cea mai grea a muncii într-o instituție cum este IICCMER?

– Depinde. Greu este, de pildă, să găsești oameni, să îi poți pune acolo unde dau cel mai mare randament. La fel de greu mai este să formezi, cum greu este să învingi diferite rezistențe birocratice. Poate, însă, cel mai greu, sufletește vorbind, este să privești la propriu istoria în ochi prin orbitele craniilor celor pe care îi aducem la suprafață și îi recuperăm.

Iată, desfășurăm de doi ani o campanie intensă în Deltă, la Periprava, unde am scos până acum resturile pământești a aproximativ douăzeci de foști deținuți politici morți în cele mai mizerabile condiții. Pe marginea gropilor, de sus, vezi cel mai limpede cum ideologia devenită crez politic și acesta, transformând crima în instrument, a atins viețile unor oameni care au avut „ghinionul” să se nască unde și când nu trebuie. Pentru a nu rămâne la acest stadiu, este esențială identificarea sensului acestei suferințe, un proces dificil și anevoios.

– Dar partea cea mai frumoasă?

– Când ne este confirmată importanța muncii noastre. Când suntem încurajați pentru faptul de a nu fi abandonat sau trădat datoria față de cei care nu mai sunt și pe ale căror sacrificii, cum spuneam la început, s-a clădit libertatea noastră de acum. Imperfectă, această libertate este orice altceva, dar nu de la sine înțeleasă.

sursă interviu: http://ziarulfaclia.ro/memorialul-gherla-necesitate-educationala-datorie-morala-si-garantie-impotriva-uitarii/